VIOLENȚA DE LIMBAJ LA CASE FOARTE MARI

VIOLENȚA DE LIMBAJ LA CASE FOARTE MARI

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Doina JELA

Foto: Silvia Colfescu

Mai săptămânile trecute l-am auzit pe fostul președinte Traian Băsescu spunând că AUR își latră patriotismul, iar pe grațioasa doamnă Birchall că Gabriela Firea își arată nesimțirea.
În principiu, n-aș spune că acesta e maximum de violență de limbaj pe care urechilor mele le-a fost dat să-l audă. Nici măcar că nu sunt de acord cu sensul afirmațiilor lor. Două lucruri mă pun pe gânduri aici: limbajul prin care au ales cei doi să exprime adevărurile și persoana celor care se exprimă astfel: un fost președinte și respectiv o profesoară universitară, parlamentar, fost și actual ministru etc. care se exprimă chiar ca o cumătră.
Cel care a dat, sub acoperirea pamfletului literar și profitând de libertatea de exprimare, tonul unui asemenea limbaj descheiat la toți nasturii, în foruri publice și chiar academice, a fost Corneliu Vadim Tudor. Ieșit de sub pulpana lui Eugen Barbu cu a sa revistă Săptămâna, rebotezată România Mare și intrând direct în Parlamentul României, CVT a extins imunitatea și impunitatea până în cea mai mare casă a românilor, Parlamentul, nu? După care, venind de pe vapor direct în postul cel mai înalt de reprezentare a unei țări, Traian Băsescu și-a pierdut destul de repede  reflexul de a evita amalgamul celor două identități ale sale, iar urechile ascuțite ale presei combinate cu indiscreția colaboratorilor, au permis să ajungă și la noi, cetățeni inocenți, plasticele lui exprimări buruienoase în întâlnirile cu ușile închise spre… întredeschis. Se vedea clar că dacă Vadim poate, poate și el.
Iar acum  mizeria limbajului ne-a năpădit în așa hal că sigur o să luați drept pudibonderie faptul că mă scandalizez pentru atâta lucru.
Cineva, cred că Adam Michnic, atrăgea atenția că războiul din Iugoslavia din primul deceniu post-comunist a fost precedat și pregătit de violențele de limbaj din  presă și viața publică. Știam și singuri de la televiziuni că orice violență fizică, domestică ori publică, este precedată de una de limbaj. Totuși, nu am reușit să înghit în treizeci de ani de libertate de expresie gălușca asta. Țin minte că o carte a Ruxandrei Cesereanu, de pe la începutul anilor 2000, Imaginarul violent al românilor, pe care am văzut-o întâi în manuscris, ca redactor, m-a șocat. Analiza ei mi s-a părut la acea vreme o extrapolare forțată a unor „studii de caz”: analiza ei pornea de la scrisorile violent insultătoare primite de Ana Blandiana, în perioada de început a Alianței Civice, cu discursul ei ferm anticomunist. Cu cât trece timpul, cu atât cartea lui RUXCES, îmi pare mai „profetică”.

În tot cazul, n-aș mai fi azi atât de convinsă, scoțând nasul din bula mea de pe facebook și din sursele obișnuite de informare la care apelez, că imaginarul românilor este unul pașnic, calm, pus pe înțelegere și găsire a unui acord cu „preopinentul”. M-au mai dumirit, în acest sens nu numai viața, ci și alte cărți, din care selectez doar două exemple: Violența de limbaj în discursul politic, un studiu al dlui Ioan Milică de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, disponibil în format PDF, dar publicat și în publicația Sfera politicii,  și un studiu chiar astfel intitulat: Limbaj și politică, al doamnei Rodica Zafiu, analistă a limbajului, ani mulți titulară de rubrică la România literară.


Ce vrea să exprime și ce exprimă fără să vrea, adică ce trădează violența de limbaj? Se poate răspunde la prima parte a întrebării: fermitate, curaj, directețe, grabă, iar la a doua, sigur, incultură, grosolănie, neglijență.
Pretextul virtuos pe care și-l oferă toți cei care recurg la limbajul violent este acela de a spune adevărul și a-l face să ajungă, impresionându-i, la oameni cu orice nivel de cultură: limbajul violent transmite o emoție și denotă fantezie. Așa cum furtul este cel mai scurt drum de la nevoie la satisfacerea ei, în tot cazul, mai scurt decât munca, înjurătura/insulta în stare genuină este cea mai scurtă expresie a unei emoții: revoltă, frustrare, furie. Dar oare de ce trebuie să ne ia puțin timp exprimarea unei emoții? Sigur, fiindcă nevoia e imperioasă și furia e imperioasă. Dar nici dl Băsescu, nici dna Birchall, ca să mă întorc la ei, nu par deloc furioși. Primul, în tot cazul, este rareori altfel decât relaxat. Iar cea de-a doua este o femeie frumoasă, liniștită, foarte minuțios atentă la aspectul ei exterior.


Asociem violența de limbaj cu eficiența și claritatea. Oricine înțelege ce vreau să zic când îl înjur, chiar dacă nu intră în jocul meu. Pentru cei care-și pun problema, fiindcă cei mai mulți nu și-o pun, eficiența și claritatea ei sunt trăsăturile care fac violența de limbaj dezirabilă.
Și aici e aici: prin aceste aparente virtuți ale ei, violența de limbaj este contagioasă, „grație” lor a invadat ea spațiul public, năpădindu-ne, așa cum ne năpădește gunoiul aruncat peste tot, devastându-l și infestându-l.
Pe toți ne agresează, pe toți de înjosește, pe toți ne contaminează violența de limbaj, dacă-i cotaminează și pe aleșii nației. Oricât ne-am feri, ea pătrunde prin fisurile lipsei de atenție, de solicitudine, de iubire, iertat să-mi fie cuvântul, întâi față de semeni și apoi față de sine, devenind de nestăvilit. Oricât am ști că de trădat, ea asta trădează: o stimă de sine scăzută, o fragilitate și o nesiguranță de sine, o teamă că altfel nu ai cum să-ți convingi adversarul, ea găsește în noi înșine asemenea aliați perfizi.
De ce adversarul și nu interlocutorul, aceasta nu e o întrebare, ci chiar nodul gordian al problemei. De ce nu interlocutorul, de ce nu „preopinentul”: de ce AUR latră și nu AUR minte? De ce Doamna Firea (care, gata, am scăpat de ea, s-o mai slăbim, s-o mai uităm, chiar dacă ea, frustrată, nu ne uită) este nesimțită și nu pur și simplu face/spune ceva incorect? Fiindcă noi nu mai avem în față un interlocutor, ci un adversar.
Să mai vorbim de iubirea față de limbă, care e… un sentiment intermediat cultural, pare o extravaganță. Și totuși, pe de o parte nu-i o extravaganță, fiindcă avem de-a face cu case foarte mari, cu panaș și pretenții, iar pe de alta, n-avem la îndemână altă cale de acces către acest nod gordian.
Așa că propun o soluție analogă celei propuse mie de o distinsă psihoterapeută care-mi cerea să marchez pe o tablă la vedere, cu un bastonaș, ori de câte ori mă fac albie de porci într-o zi, că am uitat cheia în ușă pe dinafară, că am turnat cafeaua în ceașca așezată cu gura în jos, că am pus sarea în orezul cu lapte și zahărul în ciorbă și portofelul pe lângă buzunar și nu în el. Fiindcă și eu, mi-a explicat ea, răbdurie, tot interlocutor îmi sunt, nu adversar, nu dușman de moarte, ca și interlocutorul propriu-zis, la care sunt, în general, destul de atentă.
Simplul inventar al insultelor pe care le adresăm, sau ni le adresăm, ar putea fi începutul unui elementar demers de igienizare a limbajului și deci al gândirii. Și cumva de recondiționare a stimei de sine, prin intermediul stimei față de limbaj. Pe urmă poate o să-l tratăm altfel și pe cel din fața noastră. Fie el AUR sau fosta primăriță a Bucureștiului.

Back To Top