SUPERCALIFRAGILISTIC…

SUPERCALIFRAGILISTIC…

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Cărțile de debut cu adevărat remarcabile sunt rare. Avem multe volume promițătoare, dar puține sunt cele care capătă greutatea unor repere. Fragil (Editura Polirom, 2020) pare să fie o astfel de carte care convinge, care se impune cu maturitate. E adevărat însă că debutul este întârziat. Autoarea acestei culegeri de povestiri, Simona Goșu, este născută în 1976. Să debutezi la 44 de ani poate fi dovada unei înțelepciuni pe care cei mai mulți dintre scriitori nu o au, dar poate fi și rezultatul unui îndelungat proces de elaborare în urma căruia autoarea a dat deja tot ce e mai bun.

Citind Fragil te poți întreba, remarcând o anumită monotonie a temei (copii în situații delicate, emoționante): oare va putea Simona Goșu să scrie și despre altceva? Eventual și altfel. Mă grăbesc să spun că autoarea îți răspunde la această întrebare chiar în acest volum. Pe lângă faptul că revelarea fragilității copiilor se manifestă în situații mereu diferite (astfel că ușoara monotonie de care aminteam e învinsă de cursul aproape mereu surprinzător al povestirilor), trebuie subliniat și faptul că nu e vorba în mod exclusiv de fragilitatea minorilor, ci uneori și de cea a adulților. În plus, sunt câteva texte în care imaginea copilului este discret prezentată (Hotel Paradis – poate cea mai bună proză din carte, realmente o bijuterie, amintind de J.D. Salinger, John Cheever sau Raymond Carver) sau nu apare decât ca manifestare reziduală în comportamentul adulților (Feeling scared is good). Cât despre a scrie altfel, Goșu e la fel de convingătoare și în prozele alerte și dense, foarte scurte și de-o estetică viguroasă, La ștrand și deja amintita Feeling scared is good. Combustibilul ambelor texte este sentimentul de panică. Dacă în primul e vorba despre o fetiță care, neobservată de mama ei, alunecă în apă („[…] simt că alunec cu slipul pe marginea verde, lipicioasă de la mal. Îmi văd picioarele cum intră ușor în apă. Mă răsucesc iute către mal. Încerc să mă prind cu mâinile de marginea vâscoasă. Dar nu am ce să apuc. Înfig unghiile în mușchiul verde. Simt cum îmi intră firicele verzi pe sub unghii. Alunec ușor, cobor cu mijlocul, ridic mâinile în aer. Nu țip, nu vreau să o supăr.”), în cel de-al doilea, o tânără pornită într-un tur cu o gașcă de hipsteri e nevoită, deși îngrozită, să coboare alături de ceilalți, pe bicicletă, un deal amețitor. Alături e un fel de-a spune, pentru că, evident, rămâne ultima, încercând din greu să se lase dusă nu atât de drum, cât de viață, „de senzația de zbor”, pentru că ea este „cea mai calculată corporatistă nemăritată, ultima rămasă din departament”. Avem senzația, citind, că nu facem decât să coborâm dealul împreună cu tânăra de pe bicicletă. Textul e ca un vis povestit unui psihanalist, psihanalistul fiind, desigur, fiecare dintre cititori. De altfel, întreaga carte e compusă din întâmplări psihologizate, fie că e vorba despre copii prinși în jocul nepăsător, cinic sau lipsit de înțelegere al adulților și/sau al altor copii, despre inocența exploatată de adulți sau care se transformă, mai mult sau mai puțin voit, în cruzime (memorabilă e povestirea Lumina, al cărei îngrozitor final mi-a amintit ce am simțit citind scena din Grădina de ciment, romanul lui McEwan, în care niște copii vor să-și acopere cu un cearșaf prea mic mama decedată), fie despre adulți în degringoladă, care se zbat pur și simplu să trăiască, iar uneori, ca în textul care deschide volumul, Aleea Duetului 26, nu mai reușesc.

Fragil este un volum impresionant, care nu conține nici măcar un singur text ratat, chiar dacă nu toate sunt la aceeași înălțime. Simona Goșu ne-a dat probabil cea mai bună carte de debut din 2020 și se înscrie printre cei mai înzestrați prozatori români de azi.

Back To Top