RESNAIS ȘI UMBRELE VOPSITE DE LA MARIENBAD

RESNAIS ȘI UMBRELE VOPSITE DE LA MARIENBAD

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

George CORNILĂ

Dintotdeauna am fost de părere că un film artistic nu trebuie să caute a înfățișa privitorului realitatea brută, nefiltrată, ci mai degrabă să încerce să-i stârnească emoțiile, esențialmente subiective, pe care le-ar avea în mod firesc într-o situație dată. Poate de aceea nu am agreat, cu rare excepții, peliculele minimaliste, căci mi se pare că acestea sunt golite tocmai de esența pe care încearcă să o surprindă. Admirarea unei priveliști nu se rezumă la simțul vizual, așa cum o experiență erotică nu se rezumă la cel tactil. Un număr uriaș de factori generează senzații pe care, aparent, camera de filmat nu ar putea să le transmită. Regizorul, scenograful, directorul de imagine și compozitorul sunt obligați să se dovedească teribil de inventivi, încât să capteze întocmai acest amalgam inefabil și să-l închidă în cutia rolei de film pentru posteritate, ca pe o gâză în grăuntele de ambră.
Când este mediată de artificial, realitatea trebuie trucată tocmai pentru a ni se părea aievea. Rolul principal al cinematografiei nu este însă acela de a ne prezenta realitatea. Uneori scopul este  tocmai cel de a ne face să ne întrebăm ce este aceasta. Alain Resnais a fost un adevărat virtuoz al tehnicilor cinematografice neconvenționale, jucându-se cu percepția așa cum puțini regizori au reușit s-o facă. El însuși a spus că prin filmele sale a încercat să reproducă, pe cât posibil, complexitatea mecanismelor gândirii, punând un puternic accent pe ceea ce percepem ca fiind conștient și pe importanța închipuirii în viața noastră de zi cu zi, fie că aceasta se referă la reverii despre viitor, fie la amintiri subiective. În cuvintele sale, influențate de poetul André Breton:

Refuz să accept ideea că viața imaginară nu este o parte a vieții reale.

Cu toate că unii critici au susținut că filmele sale sunt reci, că se bazează doar pe tehnică, neglijând povestea și personajele, și că astfel îi ținea la distanță pe spectatori, peliculele respective, chiar dacă greu de înțeles de un neofit, au o dimensiune umană care nu poate fi neglijată. Deși nu își scria singur scenariile — a contribuit la unele, sub pseudonimul de Alex Reval —, a știut să își aleagă scenariști cu care împărtășea aceeași viziune și care după ce vedeau produsul final se arătau impresionați de fidelitatea cu care textul lor fusese adaptat pentru ecran.
Resnais s-a născut în 1922 în Vannes și, fiind un copil bolnăvicios, a fost școlit acasă. Retras de lume și incapabil de interacțiuni cu alți copii de vârsta sa, s-a refugiat în cărți, așa cum mai târziu avea s-o facă în filme. Ar fi aici o discuție lungă despre factorii care conduc la crearea unui artist, mai ales dacă adăugăm lumescul aspect că la vârsta de douăzeci de ani, Alain a primit în dar de la părinții săi o cameră de filmat. Începe astfel să facă scurtmetraje și decide să se mute în Paris pentru a deveni actor. Neînregistrând prea mare succes, se înscrie la L’Institut des Hautes Études Cinématographiques, unde își face ucenicia în editarea de film până spre jumătatea anilor ’40, sub influența lui Jean Grémillon. Pleacă apoi pe front, în Germania și Austria, și joacă în trupe de teatru itinerante.
Întors în Paris, reia scurtmetrajele și înregistrează întâiul său succes cu o peliculă pe 16 mm despre Van Gogh. Urmează filme despre Gauguin și Picasso, o colaborare cu scriitorul suprarealist Raymond Queneau, căsătoria cu Florence Malraux (fiica scriitorului André Malraux), precum și o serie de producții cu tentă politică și socială, printre cele mai notabile fiind acelea despre lagărele naziste și, mai târziu, despre Războiul din Vietnam. Regizează primele sale pelicule majore către sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, majoritatea având ca temă recurentă subiectivitatea memoriei și trecutul imaginat, prinzând contur la limita dintre conștient și fantezie, cu amintirile situându-se mai mult în a doua categorie.
Ulterior, integrează în filmele sale elemente care țin mai degrabă de teatru, operă sau bandă desenată — Resnais deținea, de altfel, cea mai mare colecție privată de reviste de benzi desenate din Franța. Stilul său i-a adus asocierea cu Noul Val Francez (La Nouvelle Vague), caracterizat prin respingerea convențiilor în cinematografie și prin experimentalism, însă Resnais s-a dezis de mișcarea respectivă, motivând aceasta prin faptul că filmele sale nu țineau de o anumită școală artistică, ci erau mai degrabă caracterizate de un anumit spirit care nu putea fi închis într-o categorie sau alta. A îmbrățișat însă, într-o oarecare măsură, ideile așa-zisului Groupe de la Rive Gauche, care luase ființă în opoziție cu regizorii de pe malul drept al Senei, bogați și de succes. Respingerea șabloanelor nu este, desigur, una orientată strict spre cinematografie, ci spre societate în sine. Regizorii de pe Malul Stâng sunt, evident, niște rebeli care se opun constrângerilor de orice fel.
Deși creațiile lui Resnais sunt adeseori experimentale, acestea nu înfățișează acea realitate nudă despre care vorbeam mai devreme, ci o îmbracă, o truchează încât să ajungă la noi într-o formă care să se plieze pe emoțiile, pe angoasele noastre, chiar și decenii mai târziu.

Comunicarea poate exista doar prin formă. Fără aceasta emoția spectatorului nu poate fi obținută,

a declarat regizorul într-un interviu. Nu avem de-a face aici cu un trepied montat în fața unei scene, ci cu o muncă asiduă, intelectuală, uneori chiar fizică, pentru a ajunge la acest rezultat.
„L’année dernière à Marienbad” este grăitor în acest sens. Un art house film lansat în 1961, după un scenariu al prozatorului Alain Robbe-Grillet, pelicula este considerată de unii drept o capodoperă a avangardei, diferită de experiența cinematografică clasică, un film pe care îl iubești sau îl urăști, care vine cu o compoziție aparte, splendidă și stranie, cu o narațiune onirică, fragmentată, în permanentă schimbare, cu timp și spațiu fluide, având în prim-plan o femeie și doi bărbați fără nume aflați într-un château de un baroc grandios preschimbat într-un hotel de lux — filmările au avut loc la Schleissheim și Nymphenburg, nu la Marienbad / Mariánské Lázně —, unde s-ar fi întâlnit cu un an în urmă.
Detaliile întâlnirii respective sunt însă în permanență discutate, aduse într-o lumină nouă, se contrazic unele pe altele până în punctul în care chiar întâlnirea cu pricina este pusă la îndoială. Un succes internațional, „L’année dernière à Marienbad” a avut parte de o multitudine de interpretări contradictorii, încurajate poate voit de Resnais și de Robbe-Grillet, care ofereau continuu noi perspective din care filmul putea fi vizionat. O repovestire a mitului lui Orfeu și Euridice, povestea unor suflete aflate în purgatoriu, o istorie a legăturii dintre psihanalist și pacient, care are loc în mintea femeii sau poate a bărbatului care refuză realitatea, un vis, o închipuire. Salturile în timp și spațiu, repetițiile și juxtapunerile, sfidarea logicii și a continuității, personajele secundare care par înghețate în loc să se poarte firesc, întrebări peste întrebări, absența unei explicații concrete, toate conturează mai degrabă o continuitate a emoțiilor decât una a faptelor.
Când astfel de metode sunt folosite intenționat și stăpânite pe deplin, pot conduce la rezultate spectaculoase. Aici nu este vorba despre hazard, despre un șir de scene scăpate de sub control, ci despre o joacă a regizorului și a scenaristului cu mintea celui care dorește, se simte obligat să dea un sens întâmplărilor, imaginilor, dialogurilor pe care le vede și le aude. Nu este de mirare că pelicula lui Resnais a influențat regizori precum Marguerite Duras, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Stanley Kubrick sau David Lynch.
Din „L’année dernière à Marienbad”, un cadru mi-a rămas în minte mai mult decât altele: o imagine suprarealistă în care personajele lasă pe pământ umbre prelungi, în vreme ce copacii îngrijiți din grădina hotelului nu au umbră deloc. Scena a fost filmată pe o zi în care soarele era cu totul acoperit de nori. Umbrele oamenilor au fost vopsite pe pavaj.

Last Year at Marienbad. Photo Courtesy Rialto Pictures.
Back To Top