POEZIE

Două poeme de Ioana Iuna Șerban

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Cultul vieții veșnice

Sunt două anotimpuri
în cel rece ne strângem blănurile și cărnurile și ne închidem
așteptăm să treacă cineva să exorcizeze tot ce e afară.
Sunt două părți ale zilei: cea luminoasă și cea întunecată
și două părți îngropate în fiecare om:
inima și un os de ros pentru dușman.
Practic suntem întregi suntem și fericiți
în borcanele noastre cu murături stau ferecate niște specii îndestulate.
La radio ascultăm pe cineva povestindu-și de la primul contact la cel mai recent
viața sexuală
greu de zis dacă e femeie sau bărbat
a fost și cu femei și cu bărbați
în trup ne spune de fapt îi spune moderatorului dar noi simțim
că ne spune fiecăruia dintre noi cu o șoaptă guturală și istovită
și atunci vrem să fim dominați
în trup are implanturi cu senzori de plăcere augmentați
i-a somatizat și știe să-i controleze
simți? aici – și aici
nu știm dacă moderatorul chiar a pus mâna dar am vrea s-o fi pus
/ atâtea pungi și țiple au foșnit mâinile generației noastre
peste cadavre /
să-și fi introdus brațele în mănușile de protecție ca să scormonească acel trup
ni-l închipuim semănat cu mai multe organe sexuale
două-trei din fiecare fel
ca niște piercing-uri
ne gândim la această ființă atât de bună
istovită siktirită de bunătatea pe care a dat-o
nesecată
ne gândim la grumazul ei apucat pentru plăcere
desăvârșită
și ne uităm la copiii noștri imperfecți
e totuși nedrept
am lăsat seva să se consume
în spatele unor uși de plastic murdare de sânge
și în seara asta cât auzim această ființă
cum atinge orgasmul
omorându-și victima
retrăim senzația acelei seri
când ne-am întors patrupezi
sub unghii cu pământ și sânge.

INRI

A apărut un portal, le explici
știind că n-or să te creadă
întârzierea nu te face stăpânul timpului
nici măcar intermediarul.
L-ai activat aseară are tot mai mult forma
tatălui tău,
cel mai important acum e să strângi dovezi
punguțe de plastic în care respiră ordinea
un spațiu pe care să-l scazi de la chirie
sunt dovezi: bun public
umanitar
plasate nu știm de ce aici
nu știm de cine
gândește-te la serile posace când ninge
la lucrurile rotunde pe care le poți apuca-n palmă și n-o faci
abia atunci ele capătă voce și adrenalina
te târăște într-o istorie socială
ce rămâne pe unde treci ca acele
unui pom de Crăciun aruncat înspre vară
printre rochiile scurte ale fetelor.
De regulă portalul îți trimite
și tu încolonat precum studenții care așteaptă pachet de-acasă
gata să-l jumulească
tu nu ceri doar aștepți constați colecționezi
menit să fii mijlocitor și nu te frustrează
comunicarea asta unilaterală, te întreabă și atunci ai vrea să iei fata asta
din spatele milkshake-ului ei ornat din igrasia locurilor unde-și face veacul
cu varianta ei bună să mergi într-o cabană norvegiană
cu varianta ei anxioasă să te muți în metropolă
să aștepți să-și consume fricile și traumele dacă e nevoie
să le arunce în tine până devii mai putenic
e suficient acest trailer să nu faci nimic să nu-i răspunzi salvatoarei
dac-ai da ceva portalului ai da-o pe ea
în schimb îți plătești berea și contribui la vacanțele tropicale ale șefului ei slinos
cu dedicație către bancul de piranha.
Uneori ești animăluțul puterii tale
uneori generatorul alteori victima
uneori pe covorul roșu pășește puterea ta: o tânără promisiune
când tu ești doar unul dintre troli
acasă ții cutii cu resturi de pizza
și pungi de plastic în fiecare zi începe și ți se termină
copilăria într-un loc pe care nu-l mai bombardezi
tu ești intermediarul colecționarul
portalul are o formă tot mai mică: a tatălui tău.

Ioana Iuna Șerban (n. 20.05.1990) e curator asistent la MARe/Muzeul de Artă Recentă și doctorand la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde scrie o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A tradus cataloagele/volumele Mamuca: Mai Mult ca AbstractulFlorin Mitroi. ZileDiversitate Stilistică cu răspundere limitatăTricolorGPS. Geometrii Post-Sistem în Arta Românească de Acum ș.a. A participat cu texte critice în cataloagele MamucaDiversitate StilisticăRai din IadFete de vis: Idealul feminin în arta româneascăGPSȘtefan Ungureanu. Mapping Narratives, Time and Space.

_________________________

Două poeme de Diana Iepure

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

meme

cel mai mult mă enervează când familia mea
trimite diverse meme-uri, glume, jocuri
și tot felul de tâmpenii în engleză
menite să susțină coeziunea de grup
în mica noastră gașcă de discuții
eu sunt singura care nu le înțelege
nu sunt tâmpită, nicidecum
să nu vă treacă asta prin cap
ba din contră, am un ascuțit simț al umorului
nu mi-e străin nici sarcasmul, sunt capabilă de mici răutăți
dar nu mă ajută pentru că nu cunosc
aproape deloc engleza
și atunci unul dintre ei
de regulă cel mai liber
se apucă să-mi explice care e jocul
în timp ce eu sunt de mult în altă parte
răscolesc în alte sertare

soldatul de ciocolată

iarna asta mi-am dorit s-o duc pe mama la teatru
am programat totul cu meticulozitate
am căutat un spectacol bun, eventual cu ceva premii,
în centrul bucureștiului, la odeon,
pe parcursul întregului spectacol
apărea din când în când pe scenă un ofițer rus
jucat de un actor basarabean
care îi striga mamei într-o rusă perfectă:
smiiiiirno!

Din vol. În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).

_________________________

Katatonia

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Andrei ZBÎRNEA

Andrei Zbîrnea – Născut în ’86 în Urziceni, dar adoptat în (stil mafiot la fel ca-n) ’98 de Berceni. Jurnalist la realitatea.net, copywriter, câteodată poet. Om bun la toate la Atelierul Mornin’ Poets. Speră ca într-o zi să poată scrie și proză. FAN Borussia Dortmund și (mai nou) al serialului The Office (versiunea din State). Cea mai recentă carte publicată, volumul trilingv (română-engleză-daneză) Pink Pong (2019, Editura frACTalia), alături de Claus Ankersen.

unu (the fall of hearts)

transfigurare sau o formă de nesupunere atent aleasă. alina alege să alerge pe stradă. alina se teme de catatonie la fel cum se temea și alexandra la fel cum se temea și bunica alexandrei.

trenurile nu trec pe aici decât o dată pe săptămână.

razant pe deasupra cuibului de berze.

alexandra se teme de berze la fel cum se teme alina de exploziile de la metrou. Razant voi coborî la prima stație stagnând pe un peron pe care nu am nici timp și nici vreun interes explicit de a-l descrie.

alinei îi voi cumpăra o cutie de bomboane pentru secret santa. nici măcar nu sunt sigur că o cheamă alina și nici că vreau să o strig alina. ce părere o avea bunica alinei despre toate acestea?

ce părere ai despre trenurile ce trec razant deasupra unui cuib de berze? crezi că exist un cuvânt care să definească teama de berze? sau e nevoie să îl inventeze alexandra după o vizită fulger la bunica ei?

la prima stație au urcat alina și alexandra două forme nesupuse ale aceluiași lichid rezidual. atunci m-am dezmorțit și l-am trimis pe ionuț să surfileze covoarele ce îmi rămăseseră de la vecinii de la țară ai alinei

trenurile nu sunt nici roșii și nici galbene și nu vor topi niciodată ghețarii din studioul tău închiriat

doi (small dark lines)

tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întâmplare în speranța unui oraș acvatic

unele clopote anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite

alt cuvânt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lungmetraje

aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment

mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni către centrul orașului

are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina?

nu există un răspuns corect

cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale

cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru
stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel
nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație
nu vrem ca trenurile să vină pe aici mai des de o dată pe săptămână
pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?

_____________________________________________________________

Patru poeme de Mircea Dan Duță

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Din antologia bilingvă PLÍZ SUJČOF JOR MOBAJL FOUN SENŤU / PLIZ SUICIOF IOR MOBAIL FĂUN SENCHIU (Editura NEXT PAGE, 2020). Traducere din limba cehă de KATEŘINA KOZLOVSKÁ.

Mircea Dan Duță (27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru al PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași.
Ca autor, este prezent în ultimii ani în prestigioase antologii internaționale de poezie din Marea Britanie, SUA, Mongolia, Bulgaria, România, Mexic, India etc., fiind tradus și publicat de asemenea în reviste literare din numeroase alte țări.

Peisaj matinal cu ciorapi portocalii

O văd în fiecare zi, la același colț, în drum spre serviciu,
întorc capul după ea,
îmi spun mereu ce bucățică
și conștientizez întotdeauna
că, pentru asemenea exemplare,
sunt mult prea scund, gras, chel, ochelarist, însurat – vă rugăm, completați lista cu termenii potriviți.
Iar ea nu mă observă niciodată,
sau cel puțin joacă perfect acest rol,
iar eu îmi continui drumul
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Uite, de exemplu,
azi a dat colțul atât de rapid,
încât nici n-am observat
că purta ciorapi portocalii.

Confesiune 

Ne-am dat o întâlnire
la care nu ne vom vedea.
Te-ai întors la un bărbat
pe care nu l-ai părăsit niciodată.
M-am îndrăgostit de semnale
pe care nu le-ai transmis
niciodată în direcția mea.
Ai încălcat o promisiune
pe care n-ai făcut-o nimănui.
Am auzit o melodie
pe care nu le-ai cântat-o niciodată
nebunilor.
Te-am văzut,
dar nu erai de față.
Am făcut dragoste într-o miercuri;
înainte, nicio zi de marți
iar după, nicio zi de joi.
Ți-am recitat poezii
pe care nu le voi scrie niciodată.
Am citit dintr-o carte,
pe care nimeni nu o va tipări.
Iartă-mă
că nu exiști.

Profesorul

Râdeau.
El s-a răstit,
dar ei au râs mai tare.
El i-a lovit,
dar ei au râs mai mult.
Erau nebuni.
Și-atunci
a râs și el cu ei.

No Island

În memoria lui Syd Barrett

Lunaticii nu sunt atrași de
lumina lunii.
Ei nu fac decât să fugă
de partea ei întunecată, nevăzută.
Lunaticii nu sunt prizonieri
în mintea altcuiva,
ci în propriile lor minți
și nu au pierdut cheia,
ci au ascuns-o
pentru ca nimeni altcineva
să n-o găsească vreodată.
Nu lunaticii au devenit lunatici
din cauza lunii,
ci ea a fost creată sau inventată,
a apărut sau s-a format
tocmai din cauză că ei erau lunatici.
Numai că, neîncăpând în mințile lor,
ea a preferat să fugă dintre ei
și s-a înălțat la cer
spre a-și ascunde pe vecie partea întunecată
de care ei se temeau atât de mult.

____________________________________________________

Gelu DIACONU

elegiile din drumul taberei (fragment)

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Foto: Ștefan Ioniță

7.

drum alb înainte. copaci de o parte și de alta. trupuri
mișcându-se simultan la câte o denivelare & scrâșnetul
roților la frână. ai pleoapele grele. trenul  merge spre
orașul pregătit să te primească pe străzile murdare.

dar nu e încă timpul. soarele încălzește ușor. ai vrea
să știi cum a fost. anii duși într-un fel de inconștiență.
omul ale cărui haine miroseau a plumb. el și o femeie
mergând de la stație spre gară, cu soarele însoțindu-i

printre copacii de pe margine. ai fi dat orice ca să știi
cum a fost. timpul ăla din care nu a mai rămas decât
bărbatul care te ținea de mână. pantofii lui scârțâiau
în pietrișul alb. drum de care îți amintești fiindcă el

te purta pe umeri seara, când vă întorceați acasă.
luna era mereu înaintea voastră și ai fi vrut să alergi
așa de repede încât să-i întreci discul care aluneca
printre crengile nemișcate, desenate cu penița.

8.

să nu mai vorbim despre depresii. și nici despre
privitul în gol. e suficient soare în cameră.
copiii se ceartă afară. gălăgia pe care o fac
e o dovadă că viața e pusă sub semnul întrebării.

și oricum sfâșitul va veni într-o zi ca asta
când nu e mai nimic de făcut. când se face un gol
între viețile noastre. lipsa de mișcare duce
la anchiloza respectului de sine. ce e o viață

până la urmă? o dâră lăsată de un melc pe o stradă
pustie. frumusețe există inclusiv pe chipurile
îngândurate ale femeilor din secolul trecut.
războaie, foamete, moarte, au contat prea puțin

în eradicarea zâmbetelor camuflate de mâini
nesigure. ce rost are să mai vorbim despre lucruri
banale într-o zi care va fi uitată? viața și frumusețea
au existat și înainte de venirea noastră aici.

9.

nu încetezi să exiști decât din momentul în care
cuvintele nu mai înseamnă nimic. dar nici măcar
forța vântului nu poate spulbera ce a fost deja spus
și atunci stai în lumină indiferent și posac

așa cum trebuie să se aranjeze lucrurile de la un
anumit moment. și nici măcar asta nu te aduce
la masa celor care spun tot felul de lucruri.
cuvintele lor țâșnesc peste tot precum gloanțele

în jurul unui soldat de sacrificiu refugiat într-un
tranșeu din primul război mondial. să ne desenăm
zâmbete pe chipuri. să inventăm cuvintele cu care
vom putea în sfârșit să spunem totul. acestea

sunt instrumentele cu care forțăm realitatea
să scoată și mai multă durere din trupurile noastre
bolnave. iar când îți dorești tăcerea să nu se audă
decât foșnetul luminii prin părul tău.

10.

impactul nu e atât de puternic, fiindcă totul se întâmplă
doar în mintea noastră. conceptul de inimă frântă
e ridicol în măsura în care fiecare dimineață îți lasă
impresia că încă mai ești în viață. deși adevărul este

că ar fi trebuit să fi murit demult. dar nu e vis
deoarece momentul se multiplică haotic. fiecare
clipă în care ai privit-o cu aerul că n-ai vrea
să se mai termine, chiar nu s-a terminat. nici măcar

pașii pe care îi făceați împreună în parc sau pe străzi.
lumina de atunci e tot cea de acum. inima de atunci
e tot inima de acum. chiar dacă ritmul e nițel mai lent.
nimic nu pleacă de aici cu adevărat decât în momentul

în care nu mai suntem în stare să percepem emoția.
frumusețea a ținut mereu de modul în care privești lucrurile.
un câmp plin de gunoaie peste care plutesc pescărușii
e frumos fiindcă atât de multe inimi bat deasupra lui.

(dintr-un volum aflat în lucru)

_______________________________________

Back To Top