IOȘCA ȘI VALEA TĂCERII

IOȘCA ȘI VALEA TĂCERII

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Alina PAVELESCU

Așa a fost să fie: în luna în care m-am hotărât eu să scriu cronici de cărți ale unor scriitori de gen masculin au și apărut vreo cinci-șase romane românești, noi, proaspete și promițătoare, încadrabile la „literatura masculină”. N-a fost deloc ușor să mă hotărăsc cu care să încep și, până la urmă, am lăsat întâmplarea să hotărască în locul meu. Iar întâmplarea a vrut ca primul dintre ele, adică primul care a ajuns la mine, să fie romanul lui Cristian Fulaș, Ioșca (Editura Polirom). Am început să-l citesc fără să știu exact la ce să mă aștept. Urmărisem lecturile autorului în avanpremiera apariției, înțelesesem oarecum că era vorba despre un roman „greu”, dar asta nu avea cum să-mi spună foarte multe. Cărțile „grele” îl pun, cel mai adesea, într-o dispoziție încordată chiar și pe cititorul de cursă lungă, pentru că te aștepți la ceva complicat, chiar dacă, din nou adesea, nu știi exact la ce să te aștepți. Din fericire, cu Ioșca nu a fost deloc așa. Mi-am dat seama de asta încă de la primele pagini, cu care am constatat că trăiam într-un paradox: mă odihneam citind o carte „grea”. Acesta a rămas, de altfel, sentimentul ce m-a însoțit pe tot parcursul lecturii: m-am odihnit citind, mângâiată de ritmul blând, șerpuitor, egal, dar fără a fi monoton, ritmul de cântec de leagăn în care Cristian Fulaș își învăluie, pe tot parcursul cărții, deopotrivă personajele și cititorul. M-am odihnit în acea paranteză a timpului pe care reușește, încă de la primele fraze, să o creeze, o paranteză în care personajele – și cititorul, devenit cu ușurință unul de-al lor – se ascund în chip binefăcător de cruzimea istoriei.

În acest punct, un cronicar profesionist s-ar apuca să vă povestească despre ce e vorba în carte, dar eu aș mai adăsta puțin, atât cât să vă împărtășesc convingerea mea că orice carte trebuie să își aibă propria muzică interioară. Și că asta deosebește cărțile bune de celelalte: cărțile bune au o melodie a lor, care te urmărește multă vreme după ce le-ai terminat de citit, ba chiar și după foarte-foarte multă vreme, când în mintea ta s-au suprapus deja multe alte muzici și lecturi, ai uitat despre ce era vorba cu adevărat în acea carte anume, dar, dacă îi regăsești pe undeva titlul, îți amintești spontan melodia.
Ei bine, Ioșca e o astfel de carte, iar faptul că autorul ei a ales să nu cânte Wagner – deși ar fi fost poate plauzibil –, ci un mângâietor cântec de leagăn e, îndrăznesc să spun, o adevărată lovitură de maestru.
De fapt, nu se întâmplă cine știe ce în Ioșca. Se iubește, se bea, se tace, se râde, se întristează, se îmbolnăvește și, la un moment dat, se moare. În fundal, se construiește la nesfârșit o cale ferată, la fel de imposibil de terminat ca însuși drumul sufletului omenesc prin veșnicie. Și se contemplă natura, mai exact un munte, un râu, o vale, cam tot ce îi trebuie unei ființe pentru a înțelege că e păcătoasă, slabă și muritoare, dar că nimic din toate astea nu are de fapt nicio legătură, nici cu începutul, nici cu sfârșitul lumii. O lume simplă, în care nu e greu, dar nici ușor să trăiești, iar viețuirea în ea nu necesită nicio filosofie specială fiindcă ea însăși conține, în germene, toată filosofia lumii.
Despărțită de lumea cealaltă, cea „normală”, printr-o simbolică barieră pe care oamenii o trec când vin și pleacă spre „marele oraș”, lumea lui Ioșca se construiește pe doi piloni mitologici: iubirea (dragostea dintre Ioșca și Ilona e o adevărată cosmogonie, căci din ea se naște și se hrănește spiritul „văii”) și prietenia (maistrul Vasile, doctorul și preotul funcționează ca o trinitate olimpiană al cărei rol e mai ales acela de a veghea asupra celor doi eroi fondatori). Ioșca însuși – pe care, la primele pagini din carte, nu prea știi de unde să-l iei – se dovedește, până la capăt, plămădit din aceeași substanță din care sunt făcuți eroii clasici, cei ai mitologiei grecești. Poți să spui că tăvălugul istoriei a trecut peste el, dar ar fi inexact, căci el e cel care trece prin tăvălugul istoriei, făcându-și „muncile” cu o lipsă de dramatism ce l-ar fi uluit probabil pe însuși Hercule. Asta pentru că, în lumea lui Ioșca, oamenii nu-și propun să înfrunte zeii, ci doar să trăiască la adăpost de mâniile lor.
Complementul său feminin, Ilona, pare chiar mai aproape de zei decât Ioșca. Felul în care își asumă feminitatea și colosalul apetit erotic prin care își traduce nevoia de împlinire o fac să aparțină tagmei zeilor într-un chip pe care bărbații din jurul ei – și Ioșca însuși – nu-l înțeleg decât prea puțin, dar căruia fiecare dintre ei se simte dator să i se supună. Ilona nu e o Penelopă, ea nu stă acasă să își aștepte eroul, ci pleacă după el, îl găsește și și-l revendică întru refacerea acelei entități androgine ce reprezintă, prin jumătățile sale regăsite, nucleul întregului univers.
În jurul dragostei lui Ioșca cu Ilona, oamenii muncesc haotic, trăiesc mizer, beau mult și discută aprins despre existența și non-existența lui Dumnezeu, ambele la fel de (im)probabile. Toate personajele au un trecut încărcat de suferință, de cruzime, de secrete și păcate, la capătul căruia autoexilul în „vale” nu seamănă însă cu o expiere în purgatoriu, ci e, de-a dreptul, un refugiu în rai. Aceasta pare a fi principala trăsătură a văii lui Ioșca: e un rai al păcătoșilor, unul în care trebuie să fi păcătuit serios pentru a-ți câștiga dreptul să trăiești. Prezență mută, dar cu atât mai marcată, azilul de nebuni – singura construcție pe care reprezentanții istoriei mari reușesc să o termine în „vale”, pentru a-și ascunde în ea, fără remușcări, rebuturile – depune mărturie că granița dintre normalitate și anormalitate e întotdeauna foarte fragilă și că aceste două noțiuni, în măsura în care chiar pot defini spiritul omenesc, rămân întotdeauna discutabile.
Așa cum iubirea ei cu Ioșca întemeiază o lume, și moartea Ilonei are, în fond, aceeași semnificație. Ea va fi prima moartă a văii, cea despre care ni se spune de la început că, murind, va pune capăt unui ciclu al vieții. Cu moartea ei și cu nebunia lui Ioșca – pierderea femeii iubite îl înnebunește temporar pe erou și astfel mitologia e, o dată în plus, confirmată – se încheie în vale vârsta inocenței și începe  un ciclu nou, unul în care timpul se insinuează puțin câte puțin, fără a mai putea fi oprit, iar zeii asistă, prin ochii împăcați ai eroului principal, la tot mai evidenta lor ostracizare.
În contrast cu lumea din „vale”, complexă și încărcată de sensuri, societatea „normalilor” (prin „normali” înțelegându-i aici pe trăitorii în timp) e prezentată aproape exclusiv în note grotești și caricaturale. Aceasta poate să pară, în prima fază a lecturii, o alegere mai degrabă simplistă, care însă, pe măsură ce avansezi în carte, își găsește deplina justificare. Timpul – adică istoria – îl rătăcește pe om de esența lui și de esența însăși a vieții. Regăsirea nu poate să se petreacă decât pe două căi: una radicală și definitivă (ieșirea din timp, autoexilul în vale); cealaltă, presupus vremelnică și, cu siguranță, șocantă pentru cititor, prin fecundarea de către spiritul încă viu al văii (a se vedea scenele memorabile în care un Ioșca matusalemic e violat homeric de tinerele orășence în căutare de „răzbunare” sentimentală). Totuși, soluțiile paliative – cel puțin așa pare să ne sugereze autorul – sunt condamnate, mai devreme sau mai târziu, nu doar la eșec, ci și, mai ales, la ridicol.
Despre Ioșca lui Cristian Fulaș s-au spus deja și probabil se vor mai spune multe cuvinte de laudă, așa cum pentru aproape fiecare personaj al său s-ar putea scrie un roman separat. Criticii literari i-au despicat o parte din sensuri, unul dintre ei numind-o chiar cea mai marqueziană carte din literatura română. Nu cred însă că s-ar putea despica într-o cronică toată bogăția de înțelesuri a unui roman minunat, cu siguranță unul dintre cele mai reușite din literatura română și, foarte probabil, romanul-vedetă al anului literar 2021. De aceea, cronica mea nici măcar nu e o cronică, ci o invitație la lectură. Ca toate cărțile mari, Ioșca e o carte care îl provoacă pe cititor să mediteze asupra sensului vieții, să-și caute propriul sens și, chiar dacă nu va avea niciodată destul curaj sau destulă forță pentru a merge până la capătul întrebărilor, cel puțin îl va ajuta să se simtă cu un pas mai aproape de intuiția propriei esențe.
Într-o discuție cu autorul, la scurtă vreme după apariția romanului, acesta se declara mai degrabă sceptic că un personaj ca Ioșca ar putea „prinde” în spațiul nostru cultural. Eu susțineam și continui să susțin că da, căci, tot mai mult, omul de azi, fie și în modestul nostru spațiu cultural, are nevoie să își ațintească privirile, fie și numai în ordinea ficțiunii literare, spre posibilitatea unui rai (încă) accesibil.

Back To Top