DIALOGURI

Interviu cu Simona Goșu

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Mă preocupă poveștile despre maternitate, condiția femeii și ce înseamnă să fii părinte, cum – și pentru cine – trăim.

Ciprian Măceșaru: Simona, voi fi nesuferit și te voi întreba de ce ai debutat atât de târziu. Nu ai avut suficientă încredere în forțele tale, ai considerat că nu ești gata, ți-au fost respinse manuscrisele sau ți-ai propus, ca în cazul reprezentanților Școlii de la Târgoviște, să nu publici înainte de a împlini 40 de ani?

Simona Goșu: Nu ești deloc nesuferit, Ciprian, e firesc să mă întrebi asta. Am debutat târziu pentru că nu am scris până în 2016, când am participat la cursul de scriere creativă al Revistei de Povestiri, condus de Marius Chivu și Florin Iaru. Sunt absolvent de filologie, dar nici când eram studentă nu mi-a trecut prin cap să scriu. În facultate și imediat după aceea, aveam griji „imediate” și „urgențe” legate de plata chiriei, a facturilor, or scrisul, pe lângă vocație, e o preocupare cronofagă, fără recompense materiale.
Cred că cel mai sincer răspuns la întrebarea asta ar fi că până la cursul de creative writing nu mi-am permis să îmi fac timp pentru scris. În 2016, Filip și Veronica (copiii mei) erau destul de mari ca să pot „fugi” două seri pe săptămână de acasă. Deci până la curs am fost tare ocupată.

C.M.: Voi continua să fiu nesuferit și te voi întreba de ce ai scris atât de mult despre copii. M-a uimit capacitatea ta de a spune mereu ceva nou, dar nu te-ai temut că vei sfârși prin a plictisi? Ai riscat mult, dar ai ieșit câștigătoare. În plus, cele câteva texte în care adulții au rolul principal sunt, de asemenea, formidabile și anunță, bănuiesc, următoarea ta carte, pentru că nu-mi prea vine să cred că vei da, cel puțin nu imediat după prima, încă o carte cu copii.

S.G.: Într-adevăr, cele mai multe proze sunt despre copii, deși nu am făcut-o programat, poveștile din Fragil așa au ieșit, fără să îmi propun să explorez universul copiilor, al relațiilor dintre copii și adulți. Acum, după publicare, îmi este clar că, cel puțin în prezent, asta este zona mea de interes. Mă preocupă poveștile despre maternitate, condiția femeii și ce înseamnă să fii părinte, cum – și pentru cine – trăim. Mă interesează întâmplările de viață care-i surprind pe copii și părinți împreună, diferențele dintre aceștia, cum conviețuiesc, schimbările care apar în viața adulților când devin părinți. Cât din timpul lor, câtă atenție, considerație oferă – și sunt dispuși să ofere – părinții propriilor copii? Cât de strânsă este legătura dintre ei, cât de mult ajung să afle copiii despre viața părinților, cât le permit părinții să știe? Mă atrage și fascinația copiilor față de părinții lor, misterul în care sunt învăluiți adulții pentru copii; felul în care, în copilărie, îi vedem pe părinți ca pe niște ființe supranaturale, cum încercăm să le înțelegem fiecare gest, de ce râd, de ce sunt triști, de ce se feresc de noi, ce ascund, ce ne leagă și ce ne desparte de ei, cine sunt, de fapt. Când suntem mici, părinții par niște uriași, cu puteri extraordinare – cunosc bine lumea, fac ce vor, nimeni nu îi oprește, nu există limite.
Nu m-am temut că subiectul povestirilor din volum poate deveni plictisitor. Cred că sunt câteva povestiri în volum în care prezența copiilor e mai discretă și sper ca fiecare cititor să poată găsi măcar o proză care să-i placă. Sunt și texte în care apar tineri care se confruntă cu întrebarea aceasta: să devină sau nu părinți.
Nu știu sigur despre ce va fi următoarea carte. Mai scriu, dar e prea curând să vorbesc acum.

C.M.: Toată cartea e o pendulare între fragilități și cruzimi, între temeri și abuzuri, între inocențe și secrete. Te-ai mișcat pe un teren dificil, orice pas greșit te putea duce ușor spre melodramă. Cât de mult ai avut de furcă în acest sens? Textele tale sunt bine temperate, se simte știința de a nu îngroșa. E aici, fără doar și poate, și rolul unor lecturi serioase. Spune-mi câțiva autori care-ți plac, câteva cărți care contează pentru tine.

S.G.: Mă bucur, Ciprian, dacă am reușit să scriu texte echilibrate, verosimile, lipsite de melodramă. Cred că la cursul de scriere și la bursa „Prima Carte” am învățat de la cei doi mentori, Marius Chivu și Florin Iaru, cum să recunosc singură când un text nu e veridic, când un personaj mai trebuie lucrat, când dezvălui prea multe detalii cititorului, în loc să-i las lui plăcerea de a descoperi povestea. Prin lecturi – cum ai spus și tu – și prin exercițiu, adică scriind și rescriind, poți învăța.
Pentru mine contează enorm toată proza scurtă a marilor autori americani, cu ei am început: Truman Capote, Raymond Carver, Ernest Hemingway, J.D. Salinger, John Cheever și o scriitoare britanică, Elizabeth Taylor. Apoi, le-am descoperit pe Alice Munro și pe Adriana Bittel, care sunt preferatele mele. Pe amândouă le recitesc, le admir, sunt îndrăgostită de literatura lor.
Foarte mult mi-au plăcut și povestirile lui Vladimir Nabokov, iar în ultimii ani am mai descoperit câțiva scriitori excepționali de proză scurtă: Tobias Wolff, William Trevor, Richard Ford, Flannery O’Connor, Shirley Jackson, Joyce Carol Oates. M-au impresionat toate cărțile scrise de Elizabeth Strout, Maggie O’Farrell, Ian McEwan, Elif Shafak, Jeffrey Eugenides. Urmăresc cu atenție colecțiile de literatură română contemporană și nu îmi scapă nicio carte scrisă de Mircea Cărtărescu, György Dragomán, Ovidiu Nimigean, Cătălin Dorian Florescu, Răzvan Petrescu, Sorin Stoica, Dora Pavel, Simona Sora, Ioana Pârvulescu, Veronica D. Niculescu, Radu Sergiu Ruba.   

C.M.: Sunt cazuri de autori care au debutat târziu și care apoi au publicat într-un ritm alert, uneori prea alert, sau care s-au lăsat așteptați mult și bine cu o a doua carte. Nu pot decât să fiu nesuferit în continuare și să te întreb dacă ai de gând să scrii un roman.

S.G.: Am câteva texte noi și, chiar dacă sunt narațiuni înlănțuite, cu aceleași personaje, nu știu ce va fi, pentru că și în Fragil am proze interconectate, în care apar aceleași familii (personajele din Împăratul sunt aceleași din Zi de vizită, iar cele din Vecinii noștri revin în Neliniști).
Iubesc așa mult proza scurtă – mi se pare că îi poate aduce cititorului mai multă satisfacție, pentru că se concentrează pe un eveniment unic din viața personajelor. Poate fi o lectură mult mai percutantă, mai plină de tensiune și surprize decât cea a romanului.  

C.M.: Mulțumesc!

S.G.: Și eu îți mulțumesc, Ciprian.

___________________________________________________________

„Azi, toți pozarii sunt fotografi, așa cum coafezele sunt hair styliste”

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Interviu cu fotograful Tudor Predescu

Robert Șerban: Merită să-ți pui viața în pericol pentru a imortaliza o imagine?

Tudor Predescu: Merită când știi că acea imagine va sta mărturie asupra unui lucru pe care doar tu ai avut „norocul” să-l vezi. Și aici nu mă refer numai la situațiile de conflict. Cu aparatul de gât poți să mori în sute de feluri. Mâncat de urs, lovit de rinocer etc. Fotografiile se fac ori de plăcere, ori pentru bani, ori pentru gloria numelui tău. Dacă poți să le îmbini pe toate este ideal. Dar nu toți au șansa asta. Sunt fotografi de front care se plictisesc și înjură teribil când nu le fluieră obuzul pe la ureche și e liniște și nu e fum pe cer. De aceea consider că merită să riști atâta vreme cât ai siguranța că acele imagini sunt un document important și ajung să fie un mic crâmpei de istorie. Și care, în majoritatea cazurilor, nu au nimic artistic în conținut. De aceea, această vânătoare a senzaționalului e de multe ori cu vânarea de premii, de măriri și de glorii. De exemplu, câștigătorul din 2008 al Premiului Pulitzer, un fotograf France Presse, și-a surprins un coleg, cameraman japonez, exact când acesta era împușcat mortal de armată pe străzile din Myanmar. A avut noroc, putea fi invers. De unde și vorba: „În ranița fiecărui fotograf stă bastonul de Pulitzer”.

R.Ș.: Trăim într-o lume invadată de imagini care mai de care mai ieșite din comun, mai strong; mai mult, toată lumea pare pregătită să fotografieze. Care mai sunt șansele unui fotograf profesionist într-o, iată, competiție infinită?

T.P.: Șansele scad exponențial cu dezvoltarea și democratizarea tehnologiei. Vechiul fotograf cu studioul „la bulivar”, în lumea magică a căruia nu intrai decât în straiele „de duminică”, e amintire. Un meșteșug apus. În era digitală a Facebook și Instagram, din milioanele de imagini cu care ești agresat zilnic, nu mai știi în care se poate vorbi despre fotografie. Azi, toți pozarii sunt fotografi, așa cum coafezele sunt hair styliste, femeile de serviciu sunt ingineri de suprafață și bloggerii – scriitori. Tehnologia a deprofesionalizat o meserie. Imaginea a luat locul fotografiei. De la imaginea unui atom și până la infinitul cosmic, tot ce se cunoaște a fost fotografiat pe lumea asta. Înregistrat în imagini, pardon. Și, pierzându-și din aura de mister a alchimiei camerei obscure, remodelându-i-se percepția, a devenit, în mare parte, un obiect de consum.

În ce privește termenul de „profesionist”, acesta a fost dat multă vreme, de mărimea și calitatea tehnicii de care dispui. Și acum îmi spun câteodată: Fără trei zerouri la sfârșit, nici nu pun mâna pe „ăla mare”. Da, dimensiunea [lentilei] contează. Dar nu știu cât de „profesionist” te face. Cred că profesionalismul este dat de seriozitate și etica personală. Iar azi, aici, în domeniul imaginii digitale și digitalizate, sunt tentații mari. De a deveni repede fotograf profesionist. Personal, iubitorilor de fotografie le-aș recomanda să rămână „amatori” și să nu-și lase ochiul „mâncat” de viermele comercial și perspectiva banului.

R.Ș.: Există o fotografie care te-a impresionat atât de tare încât să îți vină să o povestești?

T.P.: Ca un consumator pofticios de imagine, mi-am dat seama în timp că în cazul fotografiei pe care o practic, dincolo de imaginea finală obținută, contează și povestea ei. Lumea și anturajul din care am extras acea fracțiune de secundă. Deși o imagine suplinește 1000 de cuvinte, pe mine mă interesează și „culisele” ei. De aceea nu pot spune că e o fotografie care îmi place fără să mă gândesc și la povestea ei. La emoțiile autorului. Și deci, câteodată, sunt tentat să povestesc mai mult despre „decorul” ei, decât despre ea în sine. Indiferent de imaginile pe care vreau să le fac, dau atenție și acestui ritual al călătoriei către acea sau acele imagini. Astfel, fotografia este o permanentă aventură, o perpetuă uimire. În ceesa ce mă privește, nu o consider o meserie, ci o pasiune. O veche și mare dragoste. Un pretext de a înțelege lumea în toată diversitatea ei. Un permanent „vreau să mă uit mai bine”, o școală a curiozității.

R.Ș.: Dacă ai fi pus în situația să trimiți în spațiu trei fotografii existente, în perspectiva unei… întâlniri de gradul III, pe care le-ai alege?

T.P.: Foarte greu de ales trei. Dar aș alege două. Două imagini care să surprindă adevărata natură a spiritului umanității, cu două trăsături antagonice care îl definesc prin excelență, emoțional. Căci emoția este atotcreatoarea.

Aș alege o imagine care să exprime oroarea, atrocitatea și absurdul autodistructiv al războiului și înca una care să emane dragoste și umanitate. Da, în ordinea asta, pentru că, din păcate, poveștile și imaginile triste au avut mereu un public mai mare decât cel al lucrurilor pozitive. De aceea și fotojurnalismul a fost asociat multă vreme cu imaginea de război și dubla întotdeauna tirajele presei secolului XX.

R.Ș.: Ce are special, din perspectiva ta, această artă ce pare a fi, iată, la îndemâna oricui?

T.P.: De la „fântâna” lui Duchamp încoace termenul de „artă” a suferit mari mutații, deci nu vreau să mă lansez în alte discuții de acum exact un secol. Da, procedeul fotografic a ajuns aproape la îndemâna oricui din societățile tehnologizate, dar talentul și educația nu. Arta nu se mai găsește de multă vreme doar pe simezele galeriilor, în muzee sau în alte instituții ce acordă acest termen. Arta devine artă când ațâță endorfinele. Pentru asta trebuie arătată, oferită pentru a declanșa emoții. Preferabil pozitive. Poate că arta este puterea de a transforma realul și ordinarul în extraordinar, dalta care naște o veneră dintr-un biet bloc de piatră. Fotografia decupează bucățele de realitate și le apropie de ochi și suflet. Mai departe depinde de ochiul și sufletul privitorului. Așa cum se spune, arta e în ochiul privitorului. Și fără nici o motivație aparte, poți să înregistrezi o imagine doar pentru că-ți place, că îți bucură ochiul chiar și pentru o clipă. Să fie și asta o formă de artă?

R.Ș.: Vânezi imagini sau le aștepți? Dacă le vânzi, unde, cum, când?

T.P.: „Ai tras ceva azi? Ai ceva în tolbă?”. Trofeele sunt din categoriile amintite mai sus, dar tehnica și felul în care acestea se obțin variază. Fie că ești paparazzo și aștepți trei săptămâni ascuns într-un tomberon „să apară ea”, fie că pregătești luminile și cadrul în studio, după așteptare trebuie să tragi. O fracțiune de secundă. Irepetabilă. Atunci „tragi.” Obturatorul se mișcă cu viteza glonțului. Calitatea „prăzii” depinde însă de alte abilități pe care le ai sau mai puțin. De la viteza șrapnelului din prima linie și până la boarea unui zâmbet matinal sau „acea privire” a ei, sunt doar clipe „înghețate” ale vieții. Aparatul nu face decât să redea viziunea noastră asupra, și nu subiectul în sine. Acesta era, până nu demult, momentul suprem al fotografului hoțoman, momentul de grație și de emoție supremă. Dar astăzi, când era digitală ne-a aruncat într-o diaree imagistică, ritualurile fotografice se transformă și, ușor, ușor, dispar. Ca și fotografia. Viitorul este deja al hologramelor tridimensionale și al imaginii de sinteză, etape noi ale culturii fotografice.

R.Ș.: Care ar fi cinci sfaturi pe care le-ai da unui cititor ce vrea să se perfecționeze ca fotograf?

T.P.: Să învețe noțiunile de bază ale aparatului. Să știe ce poate face și ce nu. Lucruri care trebuie să le știi atât de bine încât să le „uiți”. Dacă pierzi vremea cu tehnica, nu mai ai timp de fotografie. Să citească și să „consume” cât mai multă fotografie din surse variate și de calitate. Să aibă grijă la calitatea și povestea imaginii. Cantitatea și lipsa selecției adevărate și riguroase ne omoară azi. Să arate imaginile cât mai des și să știe că o dojană sau o critică pertinentă face mai bine ca o suta de like-uri. Să fie curios. Să nu lase nici ochiul și nici spiritul să lenevească. Pentru mine poate aceasta este esența fotografiei și a unui întreg stil de viață ce gravitează în jurul aparatului de fotografiat.

                                                            Interviu realizat de Robert Șerban

______________________________________________________

Back To Top