GISÈLE

GISÈLE

de Adela Vlad

(Revista Accente nr. 4 / serie nouă / mai 2021 / număr exclusiv online)

Nu pot să arunc niciun capăt de ață. Păstrez tot ce cumpăr, tot ce primesc, tot ce ating chiar. Dacă mi-aș arunca lucrurile, e ca și cum pe mine m-aș azvârli la gunoi. Problema este că nu mai încap eu printre maldărele de obiecte care s-au adunat de-a lungul timpului. Și a trecut un timp. Șaizeci de ani și mai bine de când locuiesc în apartamentul de două camere dintr-o casă naționalizată, pe care atâtea l-au râvnit, dar eu l-am dobândit până la urmă, în calitate de prim-balerină, cum eram pe-atunci. Ziarele îmi elogiau la rubrica culturală evoluția scenică. Cum să arunc, de exemplu, revistele cu  cronicile la Gisèle? Eram o stea, și da, eram fericită. Într-un dulap la care, din păcate, nu mai ajung, am rochia pe care am purtat-o atunci pe scena Ateneului. Poate că e doar o mână de praf, mătasea era deja casantă acum vreo zece ani când am atins-o, dacă nu chiar mai bine.
Casetele mele cu bijuterii sunt nenumărate. Fiecare smarald sau rubin cu povestea lui. Unii și-au tocat averile ca să mi le dăruiască. Alții le-au furat, am presupus. Treaba lor. Mi le-au dăruit mie, și eu le-am păstrat, ca mărturie pentru ce-a fost. Cum dovedești până la urmă c-ai trăit ce spui c-ai trăit fără o dovadă concretă, fără o probă materială? Să se piardă totul în fumul amintirilor? Să dispară în neant?
Mă mișc cu greu prin cele două camere – ce-i drept, mari – pentru că sunt ticsite de vestigii ale trecutului meu: vase de porțelan, cristal de Bohemia, bibelouri, covoare persane, lămpi de cristal. Sunt printre ele, mărturisesc, lucruri pe care nu mai știu de unde le am. Nu le mai pot reconstitui istoria. Atunci mă speriu puțin, cam ca atunci când partenerul meu de dans mă arunca în aer și nu eram sigură dacă mă mai prinde sau nu, dar îmi revin repede, cu gândul că-mi voi aminti, nu se poate să nu-mi amintesc.
Alaltăieri, pe nepusă masă, s-a-ntâmplat să cad. Mă duceam la bucătărie să-mi fac un ceai, și tot ce știu e că m-am trezit întinsă pe jos, cu capul lângă sobă. Nu m-am lovit foarte tare, m-am mirat cel mult de postura nefirească în care mă aflam. Am sunat-o pe soră-mea, deși ce-ar fi putut face ea, la sute de kilometri distanță și mai puțin în formă ca mine. Cuvintele mi se-mpleticeau, lichefiate.
Mi-a trimis-o pe nepoată-sa, pe Vica, o fată de vreo douăzeci de ani, cu o alură robustă, de jucătoare de handball. Tânăra nu știa unde să se așeze, la drept vorbind nici nu prea avea unde, și-a eliberat un scaun, cu greu mare, era așezat pe el un serviciu de ceai, primit la o aniversare, a câta, nu mai știu.
Vica îmi spunea mătușă, ca să umple mai repede distanța dintre noi, eu n-o mai văzusem de când încă nu umbla bine-n picioare. Se uita cercetător prin cameră, de parcă ar fi căutat ceva anume.
Mi-a adus un compot de struguri. Și napolitane la vrac.
Vica n-are stare. Se mișcă greoi printre stivele de perne, plapume, de parcă ar vrea să cântărească din ochi acarienii pe care îi conțin. Privește dezaprobator, cu autoritatea nedisimulată a celor douăzeci de ani.
Mi-a spus că mai vine, și a mai tot venit. Odată, l-a adus și pe iubitul ei, Raul. E un tânăr de o delicatețe feminină. Nu-l deranjează să rămână în picioare, a spus, poate tocmai fiindcă simte că-l avantajează postura. Raul m-a întrebat dacă nu m-am gândit să-mi scriu memoriile. Ba da, mă gândisem, dar ar fi trebuit să-mi revizitez arhiva, toată arhiva, am arătat în jur cu un gest larg, iar asta ar fi însemnat să mă rup complet de prezentul în care deja reciclez mai mult sau mai puțin tot ce-am trăit.
Tot el mi-a cerut voie să se uite la caseta de bijuterii, apoi s-o deschidă. A spus că e mai valoros sipetul decât gablonțurile din interior, și că pe unele le-a prins rugina. Nu e adevărat, dar nu pot să verific, că nu mai văd bine.
Când vine la mine, Vica mereu deschide larg geamurile. Mi-e frig, dar nu protestez, că n-ar fi politicos. Se oferă să m-ajute la curățenie. Arată a subretă Vica, dacă și-ar pune o bonetă și un șorț dantelat, ar intra în rol. Doar mersul nu-i e convingător. Calcă apăsat, ca o țărancă. Ar trebui să-și exerseze mersul.
Îmi aduc iaurt cu fructe și cafea. Cafeaua o beau ei.
M-au întrebat într-o seară dacă nu-i las să doarmă în camera din mijloc. Pe jos. Și-au adus saltele. Dar la mine n-a mai dormit nimeni de ani buni. De zeci de ani, poate. Că nu este loc. Cum să le spun că respirația lor mi-ar întina obiectele.
Rămâne pe o altă zi, le-am  răspuns.
Dar au insistat. Au spus că numai o noapte, că vor pleca înainte să mă trezesc eu, că nici voi ști că au dormit acolo. N-am putut să-i alung. Erau ca niște copii de pripas. A doua zi s-au trezit la amiază. Și-au băut cafeaua care peste noapte se răcise.
Au tot venit de-atunci. Mi-au adus supă la plic, pliante publicitare, pliculețe de zahăr pentru cafea, o mostră miniaturală de parfum. Magie Noire.
De 1 martie mi-au dăruit un mărțișor: un hornar, să-mi aducă noroc.
Am privit îndelung hornarul de tinichea. Era neatins de vreme, exact ca pe timpul când eu eram Gisèle.
Dimineața, am făcut focul în soba de teracotă. Ierni la rândul am făcut foc cu ambalaje de carton. Acum, ca să ațâț focul, am luat ziarele cu cronicile la spectactacolele mele. Au ars rapid, neașteptat de simplu.
Și pentru că focul trebuia întreținut, l-am întețit cu scrisori din timpuri de demult, și fotografii la care nici măcar n-am mai vrut să mă uit. Flăcările înghit hulpave tot ce ating. Nu mai rămâne nimic.
Mi-am amintit de un film în care un tip sună la crematoriu să-și facă programare la incinerare. Ar trebui să se poată.
Rămâne să aleg o zi.

______________________________________

Adela Vlad (5 decembrie 1978, Vișeu de Sus, Maramureș) a publicat recenzii în Vatra (2013) și Luceafărul de dimineață (2011-2013), dar și proză scurtă în Familia (2004) și Literomania (2019-2021). Una dintre prozele sale a fost inclusă în antologia Literomania realizată de Adina Dinițoiu și Raul Popescu: Nume de cod: Flash fiction (Paralela 45, 2019).

Back To Top