EȘECUL TERAPIEI PRIN FACEBOOK

EȘECUL TERAPIEI PRIN FACEBOOK

Doina JELA

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / număr exclusiv online)

Foto: Silvia Colfescu

Rețelele  de  socializare îmi par, dincolo de neajunsurile lor, inevitabile (de fapt foarte evitabile grație butoanelor cu funcții pentru toate nevoile), o achiziție benefică pentru viața noastră publică. Pe lângă alte virtuți, multe, pentru noi, cei ieșiți din muțenia care ne-a extirpat până și limbajul interior, ele funcționează ca un cabinet de psihoterapie de grup bazică, începând de la logopedie. Învățăm să vorbim, să gândim, să argumentăm, să contrazicem  (Cam atât. De înjurat, putem toți constata, știam bine dinainte.)

Cum ne folosim de forumul acesta gratuit de expunere / conștientizare a traumelor e altă discuție. Și cât de târzie e terapia, altă discuție și mai spinoasă.

Constat pentru moment, temele pe care ne încăierăm, ne entuziasmăm, ne blocăm (nu le enumăr, le știm cu toții). Dar mai ales, constat temele pe care  se tace, aș zice asurzitor sau aproape. Și se tace, deși ne privesc. Sunt, ca să le dau o încadrare, teme sensibile de interes general, referitoare la evenimente care se petrec, e drept, dincolo de granițele țării, dar nu chiar așa departe de ele, totuși. Reacția slabă la ele, nu a „specialiștilor”, ci a partenerilor obișnuiți de dialog mă preocupă aici și acum.

Pot exista multe motive pentru care oamenii „nu se pronunță” asupra unei probleme: la un capăt al spectrului stă indiferența („o problemă pe care n-o pot rezolva nu există pentru mine”), la celălalt o teamă de om încă neînvățat să se audă exprimându-se. Mi-ar plăcea să văd discutată sincer, onest, o temă de acest fel: indiferența față de Moldova, tocmai acum când are un președinte neaservit rușilor ar fi una, Navalnîi-Putin ar fi alta; cât de justă este comparația între dezordinile sociale din Occident și masivele proteste împotriva lui Putin în Rusia, ar fi alta. Dacă nu (fiindcă m-am lămurit că nu!), în cluburi de dezbateri, ONG-uri, asociații de jurnaliști „de utilitate publică”, atunci pe forumul ăsta ad-hoc al nostru, de oameni obișnuiți.

De ce se tace în masă în comunitățile de consumatori de Facebook, care schimbă informații prețioase despre spectacole, cărți,  muzici etc., când se ivesc pe agenda publică teme generale care ne afectează direct viața?

S-ar putea să fie vorba de calcule, prudențe, conivențe, spaime. Sigur că există șefi care-și urmăresc angajații pe internet și le numără like-urile cum ne număra Securitatea unlike-urile tuturor până acum 30 de ani. Dar atmosfera generală este mai degrabă una în care nimeni nu-ți mai face nimic  azi pentru opinii, fiindcă opiniile nu contează. Tocmai asta e figura neprevăzută pe care libertatea ne-a făcut-o: poți spune ce vrei, că nu contează. Poți să ieși în stradă cu milioanele, că nu contează.

Și atunci, care e motivul (fiindcă până și indiferența are o origine)? În zilele Revoluției din decembrie 1989, când se interziseseră grupurile mai mari de trei persoane, am auzit pe stradă un dialog, într-un „grup” mai mult decât regulamentar, alcătuit din doi bărbați. Unul dintre ei își exprima regretul că după Timișoara nu „mișcă” mai mulți români. Iar celălalt spunea : „Suntem prea mici.” La care primul a zis, pe un ton liniștit, care mie mi-a sunat ca o revelație: „Din mic se face mare”. Și mi-a rămas de atunci ca un fel de mantră.

De mult mi se pare că noi românii ne credem prea mici și de-aia strigăm tare, ne cocoșim, precum copiii, pe teme inventate:  dictatura sanitară, libertatea de a nu purta masca înjositoare și de a sfida legile. Cu atât mai mici trebuie să se simtă ei în fața unui tătuc atotputernic, ca Putin, și admirația pentru el.

Ce nu s-a întâmplat nici la revoluție, nici după, este  revelația că din mic se face mare.  Revelația, adică trezirea. Am rămas mici. Terapia prin Facebook n-a prea reușit, deci, fiindcă depășirea traumei înseamnă tocmai maturizarea.

Back To Top