CUM SĂ DISTRUGI UN ROMAN DE J.M. COETZEE

CUM SĂ DISTRUGI UN ROMAN DE J.M. COETZEE

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Liviu G. STAN

Ghinionul se ține scai de ecranizările romanelor lui J. M. Coetzee. În 2008, regizorul australian Steve Jacobs arunca în mediocritate romanul Dezonoare, cu un John Malkovich sictirit, mizând în van pe reșaparea câtorva esențe tari din acel Malkovich sclipitor sub regia lui Bernardo Bertolucci în The Sheltering Sky. Nu a rezultat însă decât un Malkovich un pic mai viu decât un alt Malkovich lamentabil, cel din 1995, din Beyond the Clouds, când Michelangelo Antonioni, în ultimul său film, și Wim Wenders ne demonstrau că pe Malkovich pur și simplu nu-l avantajează rolurile de slow cinema.

În 2019, un alt regizor, columbianul Ciro Guerra, a scufundat în bâlbe încă un roman coetzeeian – Așteptându-i pe barbari. Cu decoruri oribile de studio, de zici că ai nimerit într-o versiune spoită a serialului Hercule, Guerra dă un tur de forță, însă unul de autodistrugere. Noroc cu garnitura de actori care mai îndulcește pe ici, pe colo rateurile: Johnny Depp, Robert Pattison și magnificul actor de teatru Sir Mark Rylance, în rolul Magistratului.

Mai întâi, sinopsisul. Cel din ediția Humanitas a romanului este suficient de cuprinzător: „Magistratul nu are nume, ci doar o misiune: trebuie să împartă dreptatea într-un fort situat departe de inima Imperiului. Iar acest fort se află, se spune, sub ameninţarea barbarilor. Nimeni nu ştie precis cum arată şi cum se comportă aceştia. Contează doar veghea perpetuă şi îndeplinirea datoriei faţă de Imperiu. Dar când în fort îşi face apariţia colonelul Joll, purtătorul trufaş al ordinelor de la centru, contururile ferme ale lucrurilor şi certitudinile omului legii încep să se estompeze. Colonelul dă dovadă de cruzime gratuită, de inflexibilitate criminală, de dispreţ suveran faţă de semeni. Încet-încet, îl descoperim şi pe barbar: el nu este vânătorul care depinde de toanele naturii sau cerşetorul momit de aburii unei cafele, ci tocmai eroul civilizator în epoleţi, instalat în voluptatea torturii şi venit să-i convingă cu biciul pe cei care nu se supun orbeşte unor legi absurde.”
Ceea ce face din acest film un castel de conserve este, în primul rând, accentul epic. Ciro Guerra a aruncat peste bord întreaga dinamică a romanului, unde trama este puternic marcată de amprenta meteo-geografică a frontierei și axată pe ideea veterotestamentară de așteptare (nu doar pe anumite aspecte ale chinului fizic), impunând de la sine cadre lungi, planuri-secvență, detalierea antropologică a inamicului indigen, acutizarea vizuală a geologiei deșertului, folosirea onirică a „sunetelor teritoriale” (cum ar spune Michel Chion). Or, columbianul alege să scurteze sinucigaș anumite scene vitale din roman, vitale în etalarea viziunii alegoric-imperialiste asupra Barbarului, transformându-le în niște schițe de aventurism julesvernian.
De exemplu, în momentul în care Magistratul decide s-o returneze pe prizoniera barbară (abuzată de torționarii Imperiului până la orbire) tribului ei, intrăm într-un epos expediționar, căruia Coetzee îi dedică un întreg capitol (Cap.3). Iar lunga călătorie primește un sațiu descriptiv pe măsură. Chiar din startul expediției, ni se livrează o efervescență naturalistă a vitregiei mediului: „Terenul arată mai pustiu decât tot ce-am văzut până acum. Nimic nu crește pe fundul acestui lac sărat, care pe alocuri se umflă și se încrustează în hexagoane de cristal colțuros, late de un metru. Sunt și pericole: trecând peste o porțiune netedă, calul din față străpunge deodată crusta de sare înghețată și se afundă până la piept în băltoaca verde împuțită, iar omul care îl conduce rămâne o clipă mut, în aer, înainte de-a se adânci la rândul lui. Ne luptăm să-i scoatem din lac, crusta de sare se rupe în așchii sub copitele calului neputincios; gaura se lărgește, iar un miros oribil de apă sărată se întinde peste tot. Nu am trecut de lac, ne dăm acum seama: se-ntinde aici, sub noi, uneori adânc la câțiva metri sub un veliș de gheață, alteori sub o peliculă fină de sare fărâmicioasă. Cât să fi trecut de când soarele a strălucit ultima oară deasupra acestor ape moarte? Ajunși pe teren solid, aprindem focul ca să-i încălzim pe oamenii care dârdâie și să le uscăm hainele (…) După acest incident, împingem caii și mai puternic, grăbiți să ne depărtăm cât mai curând de lacul mort, speriați că ne vom rătăci într-un lichid mai rece decât gheața, mineral, subteran, vid, fără aer.”

Însă nimic din acuitatea senzorială a acestor descrieri nu se regăsește în film. Guerra își concentrează atenția numai pe măsurarea topometrică – prin câteva cadre panoramice depersonalizate, pe trepied, utilizate doar ca segmente de tranziție „western” între spații – a imensității deșertice, folosindu-se de spezele sunetelor de vioară și de bătăile de tobe. Numai că doar ea, coloana sonoră, transmite cât de cât asprimea tărâmului, în vreme ce cromatica mătăsoasă și uniformele trase-n țiplă deraiază în cacofonie, lăsându-ți impresia unui spot turistic din Maroc. Totuși, nu poți sugera murdăria hainelor doar prin câțiva nasturi descheiați rebel la piept, la fel cum nu poți reda salinitatea mocirloasă ținând obiectivul camerei fixat pe copitele unui cal ce pășește leneș pe un sol argilos. Cât privește acel foc în jurul căruia se adună „oamenii care dârdâie”, în film dăm peste o agapă idilică, numai bună de pârlit bezele, și înzorzonată cu un crepuscul de reclamă Tuborg. Pare efectiv că regizorul accelerează superficial scenele, împrăștiind ici-colo câteva zgârcite și incoerente sugestii ambientale, ca să ajungă mai repede la climaxul capitolului: furtuna biblică de nisip, unde, trebuie să recunosc, Guerra punctează o bilă albă. Încă ceva: călătoria epuizantă se întinde în roman pe durata a zece zile, însă segmentarea temporală a cadrelor în film, raportată la uzura „realistă” a personajelor, nu depășește impresia cronologică a 24 de ore. Vedeți, de-asta ne-a oferit revoluția slow cinema o trusă de prim ajutor în explorarea „timpului mort”, ca să evităm tocmai astfel de picaje scenografice în neverosimil, ca să nu comitem țopăieli narative acolo unde contextul recomandă aportul contemplației.
O altă hemoragie o constituie însuși Magistratul (îmi tot fuge gândul la Curtea Constituțională). Magistratul lui Coetzee nu poate fi considerat chiar un taur comunal, dar este destul de preocupat în a-și satisface poftele, vipia de la marginea Imperiului îi suspendă cam des mintea în lungi viduri priapice. Caracteristică pe care Guerra o proiectează la antipod: Magistratul său nu e chiar un nene ramolit și cu o disponibilitate semi-senilă pentru bunga-bunga, dar nici departe nu este de această criză de… energie. În timp ce Magistratul lui Coetzee face din erotism o metodă de explorare socio-culturală a sexualității tinerei barbare, studiind-o cu irepresibila curiozitate de colonialist, Magistratul lui Guerra, în ciuda sfielii sale de gentleman, capătă treptat o libidinozitate parentală, atribuindu-i tinerei o virtualitate incestuoasă de fiică.
În schimb, izbutită este scena cumplită a alaiului de indigeni capturați, care sunt legați unii de alții printr-o sârmă trecută prin obraji. Iată cum o redă Coetzee: „Preț de o clipă sunt contrariat de postura lor, de ușurința cu care își urmează conducătorul, până când descopăr lucirea metalului și înțeleg pe loc. Un fir de sârmă străpunge carnea palmelor fiecărui barbar și trece prin găuri făcute în obraji. «Asta îi face blânzi ca niște mielușei», îmi amintesc cum îmi spunea un soldat care asistase odată la toată șmecheria: «nu se gândesc în felul acesta la nimic altceva decât să rămână nemișcați.»”

În ultimii ani, din varii motive, am recitit de vreo cinci ori romanul lui Coetzee – și de fiecare dată am simțit că textul s-ar fi pretat unor regizori precum Carlos Reygadas, Jerzy Skolimowski sau John Boorman.
Ciro Guerra a fost ales să regizeze filmul chiar de către Coetzee, care a scris și scenariul. Dar una e scenariul și alta regia. Culmea este că, pentru acest film, regizorul s-a antrenat îndelung cu filmele lui Akira Kurosawa și cu ecranizarea din ’64 a lui Hiroshi Teshigahara după romanul lui Kobo Abe – Femeia nisipurilor. Dar nimic, absolut nimic din bogăția estetică a celor doi maeștri nu se regăsește în Așteptându-i pe barbari.
În altă ordine de idei, se întâmplă fix ca în acest text: are pretenția unei cronici de film, dar luxul analitic îi lipsește cu desăvârșire.

Back To Top