CRISTINA HERMEZIU ȘI-A VĂZUT DE POEZIE

CRISTINA HERMEZIU ȘI-A VĂZUT DE POEZIE

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Jurnalistă și publicistă bine-cunoscută, Cristina Hermeziu ne-a surprins publicând în 2016 un volum de versuri, Parisul nu crede în lacrimi (Editura Junimea), bine primit de cititori și de critici (volumul a fost distins cu premiul Opera prima la Festivalul internațional de literatură „Tudor Arghezi”, Dolj, 2017). Anul trecut, Hermeziu a publicat la aceeași editură o nouă carte de versuri, între timp îți vezi de viața ta, care, o spun din capul locului, demonstrează un progres evident față de cea dintâi. Aici, emoția e mai bine strunită, astfel că discursul poetic e mai proaspăt, mai modern, ducând la percutante și admirabile imagini, toate îmbibate de o atmosferă care, încă de la primul volum, s-a remarcat ca una dintre caracteristicile originalității poeziei scrise de Hermeziu.
între timp îți vezi de viața ta arată o scriitoare mai curajoasă, mai actuală, ceea ce dovedește o remarcabilă capacitate de înnoire, o evoluție rapidă. Ar fi fost păcat ca talentul și inteligența evidente în Parisul nu crede în lacrimi să nu își găsească o formă superioară de manifestare poetică.


Primul text, pe care îl reproduc integral, este definitoriu pentru noua artă poetică a autoarei: „(dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă) // pe la nouă patrușcinci seara plămânii Parisului / absorb precum fumul de țigară adânc toată ceața // lucrurile își arată muchiile clare / splendoarea celor șase fațete // (nenăscute încă micile nefericiri au poziție de fetus) // atracția gravitațională funcționează perfect / ceașca se sparge cioburile nu plutesc // (orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi) // ai pândit toată ziua configurația milimetrică a lumii”.
Volumul conține astfel de versuri puternice și, în același timp, suficient de bine „scuturate” de explicit, dovada că autoarea a găsit sunetul potrivit, „sunetul acela / care leagă […] / venele între ele ca pe niște / cabluri cosmice”. Sau, cum spune în alt loc, „șuvoiul acela / de sunet / pur și concav // ca geamătul de orgă / într-o catedrală”.
Hermeziu denunță falsa comunicare, comunicare jalonată de reci coordonate comerciale și digitale: „au trecut luni azi îți scriu e black friday / e mai ieftin e mai bun”; „mamele / fac fotografii în rafale tații fac jogging pe ecranul / tactil […] // (iubește-ți telefonul / ca pe tine însuți)”; „cimitirul intergalactic din hard disk”. Iluzia comunicării este o boală a lumii contemporane, în fond singurătatea indivizilor sporind cu atât mai mult: „mi-ai scris că / niciun epicur-lucrețiu-rousseau-nietzsche / nu ajută / când e să urce / plânsul / ca aburul / spre plafonul din baia încinsă”.
Sunt multe lucruri frumoase în cartea Cristinei Hermeziu, fie în texte cu un flux narativ mai pronunțat, precum cel în care apare ca personaj Morgan Freeman („eu și morgan freeman am căutat un sfert de oră / drojdia între rafturi / (avea o pălărie superbă și tot am văzut că era pe când / încă nu încărunțise)” etc.), fie în texte fulgurante, minimaliste („un cerb / aleargă de-a lungul trenului // (cad stele vechi / pedro ar spune / că ninge viscolit)”.
Principalele neajunsuri îmi par a fi, dar mult mai puțin prezente decât în cartea din 2016, unele tușe șaizeciste („arunc peste umăr / o piatră un miez de pâine o vorbă”; „m-am strecurat printre ploi seci”; „mările se evaporă / lăsând neglijent / ca dup-o noapte de iubire / rufăria lor de sare curată”; „capătul lumii e o gară pentru doi”, „ca o corabie / în rochie de seară / prin porturi albite de lună”…).
între timp îți vezi de viața ta e cartea unei poete autentice, o poetă cu o voce distinctă, de neignorat.

  

Back To Top