COOLTURA

Alina PAVELESCU

Fata de la Hotel „Yesterday”

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Când Ciprian Măceșaru mi-a propus să scriu pentru noua versiune a revistei Accente, recunosc că, în prima fază, m-am blocat. Nu neapărat fiindcă avea deja o echipă de colaboratori pe care i-am considerat dintotdeauna mult mai buni decât mine, ci mai ales fiindcă oferta de colaborare era formulată la modul „poți să scrii ce vrei”.  El n-avea cum să știe, dar pentru mine asta e rețeta sigură dacă vrei să-mi legi mințile. Acum, aveam două variante: să refuz din timiditate (sau din teama de a nu fi la înălțime, dar efectul ar fi fost același, pentru că nimeni nu te crede, de regulă, când spui asta, oamenii te bănuiesc că ești, dimpotrivă, arogant și nu vrei să colaborezi cu ei) ori să accept din vanitate, fiindcă, în fond, nu-i de colo să apari în aceeași revistă la care scriu, de pildă, Doru Căstăian, Robert Șerban, Doina Jela, Augustin Cupșa… Ei bine, cred că m-a prins într-un moment de slăbiciune, fiindcă am optat pentru vanitate și am zis da. Din respect pentru adevărul istoric, consemnez că l-am pus totuși în temă cu îndoielile mele, dar el m-a expediat scurt, cu clasicul „nu te răsfăța”. Am înțeles că nu mai aveam loc de întors: îmi rămânea doar să încerc să fac ce am zis că fac, fără să mă smiorcăi și ce-o ieși, Dumnezeu cu mila.

Ok, dar ce zisesem că fac? A, da, că scriu „ce vreau”. Și ce voiam să scriu? Hm, la întrebarea asta poate că nu mi-ar fi fost chiar așa de greu să răspund dacă m-aș fi dovedit doar un banal caz de narcisism. Dar nu, am constatat că nu eram. Sau nu suficient încât să nu mă preocupe cât de cât ce-ar fi vrut și cititorul să citească.  Cu această întrebare, aparent simplă,  anume „ce și-ar dori cititorul să citească?”, a început frământarea mea.

Nici măcar nu era vorba despre un cititor oarecare, ci despre eventualul cititor al unei reviste culturale, specie tot mai rară și, mă tem, destul de puțin deschisă la inovații îndrăznețe. Și eu sunt cititoare de reviste literare, mai știu vreo câțiva amici care le citesc, cred că aș putea foarte bine să fac chiar un oarecare top al motivelor pentru care oamenii cumpără astfel de reviste. Topul meu – cât se poate de cinic și complet informal, o spun singură ca să nu se mai ostenească nimeni să mă acuze – ar arăta cam așa: 1. Ca să epatezi afișându-te cu ele în metrou sau pe masa de studiu de la bibliotecă (asta dacă au variantă print, dacă nu, atunci ca să dai share pe Facebook și să vadă lumea din bulă că le citești); 2. Ca să afli ce cărți au mai apărut, ce vernisaje mai au loc și pe unde, ce mai pun în scenă teatrele, ce somitate intelectuală și-a mai atras invidia colegilor de breaslă, cine se mai ceartă cu cine – pe scurt, să ai și tu ce conversa când ești invitat pe la reuniuni mai simandicoase; 3. Ca să citești rubricile săptămânale ținute de intelectuali celebri (ăsta e un motiv foarte important pentru majoritatea cititorilor, care adoră să fie, vorba Marthei Bibescu, „surprinși de fiecare dată cu ceva nou, dar nu atât de nou încât să îi sperie cu totul”); 4. Ca să citești interviurile cu personalități în vogă și 5. Ca să citești cronicile (de carte, de expoziție, de spectacol) și să-ți faci măcar o idee dacă merită să dai banii pe produsul cultural respectiv. Eseurile, articolele de opinie, mai ales dacă au ghinionul să fie foarte lungi și în serial, bănuiesc că nu le citește mai nimeni. În orice caz, eu nu o fac, deci măcar atât am reușit să stabilesc din prima apropo de ce voiam să scriu: nu, nu voi scrie eseu, nici articol de opinie, la ce bun să scriu ceva ce nici măcar eu însămi nu aș citi.

Nefiind o intervievatoare pricepută sau, cu atât mai puțin, o intelectuală celebră, nu-mi prea mai rămânea altceva decât să scriu cronică. Nu de teatru sau de expoziție – nici pălăriile prea mari nu-mi plac – dar aș fi putut, eventual, să scriu o cronică de carte…

„Banal, atât de banal…”, m-am certat singură în mintea pe jumătate adormită, căci era dis-de-dimineață, iar un tramvai hodorogit mă trambala, fără menajamente de prisos, printr-o ceață gri, tipic bucureșteană. Am simțit că mă îndepărtez și mai mult de lumea revistelor culturale când mi-am ridicat din întâmplare ochii și am zărit, în buza fostului maidan de la Regie, o firmă nouă, roșie, clipocitoare: Hotel Yesterday.  „Ce titlu bun de carte ar fi ăsta!”, mi-am spus, iar mintea, sărmana mea minte greu încercată, care nu reușea să-și dea seama despre ce vrea să scrie, a plecat departe, dincolo de ferestrele acelei clădiri de sticlă, în lumea hipnotică a unui bar de hotel, cu lumini slabe – tot roșii, să se asorteze – cu un pian la care cineva cântase până mai adineauri jazz, dar acum se oprise fiindcă era aproape dimineață, clienții plecaseră la culcare, doar vreo câțiva mai rezistau eroic, tolăniți pe canapelele de catifea, cam lustruite de folosință, în fața paharelor pe jumătate goale. Barmanul – eventual negru, dar ar fi putut să fie numai bărbos – somnola și el într-un colț de tejghea, sub privirea ironică a unei roșcate voluptoase, îmbrăcată într-o rochie neagră (sau roșie?) cu decolteu adânc. Roșcata mă atrăgea irezistibil, era ceva la ea ce mă făcea să îmi doresc să îi semăn, poate că rochia, sau poate privirea pătrunzătoare, sau felul inexplicabil de dezinvolt în care știa să pozeze, picior peste picior, așezată pe scaunul dinspre toaleta bărbaților.

Am văzut dintr-odată totul prin ochii ei: un bar adormit dintr-un hotel de periferie, luminile roșii ale neoanelor, luptând din greu cu lumina dimineții, ferestrele spălate de ceața gri de afară, iar dincolo de ceață, un tramvai hodorogit din care se ițeau capetele ridicol încăciulate, ale proletarilor fără istorie. O lume ternă, pe care nu aveai niciun motiv să te grăbești s-o cunoști. Era de o mie de ori mai preferabil să rămână acolo, sorbind fără grabă din băutura în care gheața se topise demult, sfidând timpul și timpurile, măsurându-i ironic din priviri pe bărbații anonimi care, cu o seară înainte, arătau chiar bine, dar cărora dimineața nu le mai reflecta decât umbrele șifonate, ștergând cu sfială peretele pe lângă scaunul ei plasat strategic. Unii priveau cu poftă, câțiva cu dispreț, alții cu precaută îndrăzneală, unii își fereau privirile de a sa, alții ridicau întrebători din sprâncene: „Ce naiba caută asta aici?”, dar în ochii roșcatei nu se putea citi nimic altceva decât acea ironie misterioasă, fără adresă, intimidantă și totuși ispititoare, așteptând parcă să i se pună o altă întrebare, întrebarea corectă. Sau poate neașteptând nimic, doar…

Știați că și tramvaiele claxonează? Un sunet lung, strident, ca un orăcăit de broască cu plămânii neverosimil de dezvoltați. Imaginea roșcatei de la Hotel Yesterday a sucombat în zgomotul claxonului de tramvai, dar în capul proletarei încăciulate care eram a început să pâlpâie o luminiță (nu, nu neapărat roșie…): ce-ar fi fost dacă roșcata s-ar transforma în cronicăreasă la Accente, iar domnii aceia pe care îi măsura cu privirea ei plină de apropont s-ar transforma și ei în scriitori? Și ce-ar fi dacă, nu chipurile, ci cărțile domnilor ar avea de trecut proba privirii ei femeiești? Ce-ar fi, altfel spus, dacă, în continuarea eșuatei tentative de evadare matinală, m-aș apuca eu, proletara, să scriu la Accente niște, nu musai frumoase, inspirate sau obiective, dar, în orice caz, tandre, empatice, poate că uneori ironice și cât de feminine îmi va fi cu putință cronici la cărțile unor bărbați?

Aceasta este adevărata, ușor contorsionata povestea a rubricii pe care v-o propun începând din numărul viitor și a bizarului său titlu. În fond, secretul succesului – la o gazetă literară și nu numai – constă în a reuși să găsești punctul de întâlnire între narcisismul autorului și interesul, la fel de narcisist, al cititorului, nu? Cu puțin noroc și cu bunăvoința editorului, poate că, în cele din urmă, rubrica mea se va dovedi chiar o rubrică de succes.

______________________________________________________________

Back To Top