CINE POATE SĂ RIDICE CLOPOTUL DE STICLĂ? SYLVIA PLATH AKA ESTER GREENWOOD (1)

CINE POATE SĂ RIDICE CLOPOTUL DE STICLĂ? SYLVIA PLATH AKA ESTER GREENWOOD (1)

Augustin CUPȘA

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (2)
(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Sunt atât de multe similitudini între Sylvia Plath și Easter Greenwood din Clopotul de sticlă, încât orice analiză, oricât de tehnică, riscă să fie indiscretă, să lezeze și să confuzeze în același timp. Romanul a fost conceput ca un oeil-de-boeuf, textul e transparent și lasă cititorul să ajungă cu privirea departe în măruntaiele suferinței unei autoarea care a practicat intens lirismul confesiv și nu a fost străină de expunerea publică.

Ce am făcut aici e să combin elemente de viața mea, ficționalizându-le ca să le dau culoare…

– îi scrie mamei sale după finalizarea manuscrisului.


Publicat imediat după sinuciderea ei, critica l-a primit favorabil, dar și cu precauție. Emoțiile erau încă destul de puternice și jocul acesta între aproape identic și nu chiar risca să ducă discuțiile într-o zonă complet ne-literară și complet emoțională.
Viața lui Ester Greenwood și cea a Sylviei Plath se răsucesc una în jurul celeilalte până într-un anumit punct, iar acest punct este legat de o experiență destinală – întâlnirea doctoriței Nolan, respectiv Ruth Beuscher de la McLean Hospital. Dacă Sylvia Plath ar fi avut-o aproape pe doctoriță și în iarna din 1963, probabil că o tragedia ar fi fost (din nou) evitată. Doar că întâlnirea lor norocoasă a rămas undeva, în ficțiune, în povestea lui Ester Greenwood, o Sylvia Plath imortalizată la 24 de ani. În realitate Ruth Beuscher practica în continuare la spitalul din Belmont, iar Sylvia Plath avea acum 30 de ani și era de partea cealaltă a Atlanticului, în Londra. Avea un nou episod depresiv (netratat de aproape 6-7 luni), era în curs de divorț, cu doi copii în grijă și aproape izolată social. În fața ei se întindea cea mai grea iarnă a secolului trecut. De data aceasta tentativa i-a reușit.
Și probabil că aici se găsește diferența fundamentală dintre cele două femei, una reală, alta ficționalizată, de o altă vârstă decât a primeia – norocul de a avea lângă tine pe acel cineva potrivit să te ajute să te salvezi în momentul potrivit.

Ce vedem…

Nu trebuie să citești printre rânduri ca să descoperi că Ester Greenwood suferă de depresie. Sunt acolo toate elementele clinice, ce-i drept drescrise mult mai plastic decât într-un manual de psihiatrie. E vara lui 1953, într-un New York asaltat de caniculă, iar Ester are marea șansă de a lucra în redacția unei reviste de fițe. În realitate e complet inconfortabilă acolo și obosită să facă față aparențelor.

Mă simțeam inertă și pustie, așa cum se simte probabil miezul unei tornade, mișcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.

Ester are deja fascinația morții. Prima frază a romanul anunță execuția soților Rosenber. (În afară de notația temporală, care ar fi putut fi făcută și altfel în roman, fraza de deschidere nu are nicio implicație în ecuația dramatică.) Atmosfera e stătută, discuțiile plictisitoare, băuturile n-au niciun gust. Ester pare omul în plus în fiecare scenă. Singurul loc în care se simte bine e în cadă, unde are senzația de puritate regăsită. Tot de puritate e legată și cea mai recentă amintire a fericirii ei –

m-am gândit cât de ciudat era că niciodată până atunci nu-mi trecuse prin cap că am fost pur și simplu fericită până la 9 ani.

E loc aici pentru o interpretare psihanalitică, dar fără suficiente date în narațiune rămâne doar o speculație. E limpede însă că pentru Ester vârsta inocenței e un tărâm îndepărtat, iar acum virginitatea atârnă ca o povară pe umerii ei și e în cel mai bun caz un subiect de competiție (cu logodnicul Buddy Willard).
Aron Beck, părintele cognitivismului, completează analiza sa asupra lui Ester și pune într-o relație cauzală directă depresia ei de moartea tatălui său și de presiunea uriașă a standardului de performanță.

Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și până am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.

Și puținele relații de suflet din viața ei sunt proaste. Mama, o persoană rigidă și fără mari resurse afective, iar Buddy Willard, logodnicul ei neoficial, cam de acceași vârstă cu ea, dar e mult mai imatur afectiv, egoncentrist și incapabil să o susțină. Când o cere de soție, Buddy Willard nu o întreabă dacă vrea să se căsătorească, ci dacă vrea să devină dna Buddy Willard. E o epocă în care femeile din clasa lui Ester au două posibilități după absolvire – să devină casnice sau să lucreze în administrație, cel mai probabil secretare, așa că felul în care Buddy pune întrebarea s-ar putea să nu contrarieze pe mai nimeni din lumea lui. Cert e că dacă Ester vrea să devină poetă, asta nu e decât semnul precoce al unei aiureli. După ce primește și refuzul bursei de scriere creativă de la Cambridge, lumea lui Ester se prăbușește. Dacă până atunci miezul tornadei se mișca plictisit, dar se mișca, acum stă în loc și părțile universului se dezarticulează și cad, lăsând un loc gol – clopotul de sticlă.
Încep să apară insomniile, apatia, oboseala, lipsa motivației, izolarea socială. Cromatica descrierilor se schimbă, apar tot mai des nuanțe de maro, brun, gri. Fantasmele sinucigașe îi învadează spațiul mental. Atenția se orientează către orice sursă posibilă a anihilării. E puțina energie care i-a mai rămas inversată dinspre elan vital către voluptatea morții.
Cât timp nucleul profund al personalității nu este atins, acolo își găsește refugiu o personalitate alternativă Elly Higginbottom, care mai are însă șansa (dar nu și resursele) de a lăsa totul baltă și a-și reface viața în Chicago, facând cu totul altceva decât știa până atunci (să învețe și să ia premii).

…și ce tratăm

Depresia e un drum lung în jos, o coborâre inexorabilă către infern. Romanul Sylviei Plath este fidel acestei evoluții clinice și de aceea nu înregistrează niciun twist in the plot (cu excepția revirimentului de final). Cine asistă la descrierea unei depresii, asistă la o lungă suferință. Lipsită de orice sprijin moral, Ester ajunge o victimă într-o pânză de păianjen, unde toate eforturile ei de a se elibera sunt sortite epuizării. Ce-i drept Buddy Willard e și el bolnav, internat într-un sanatoriu pentru tuberculoză, dar chiar și dacă nu ar fi fost acolo, după datele sale narative, e foarte puțin probabil să fi fost în stare să facă ceva pentru ea. Pare o persoană opacă, limitată afectiv, prea preocupată de propria persoană și devenire ca să-i fie alături lui Ester într-un travaliu care presupune punerea lui între paranteze.

(continuarea în nr. 3 / aprilie 2021)

Back To Top