BLIDUL FIERBINTE

Doina JELA

Foto: Silvia Colfescu

Violența de limbaj la case foarte mari

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Mai săptămânile trecute l-am auzit pe fostul președinte Traian Băsescu spunând că AUR își latră patriotismul, iar pe grațioasa doamnă Birchall că Gabriela Firea își arată nesimțirea.
În principiu, n-aș spune că acesta e maximum de violență de limbaj pe care urechilor mele le-a fost dat să-l audă. Nici măcar că nu sunt de acord cu sensul afirmațiilor lor. Două lucruri mă pun pe gânduri aici: limbajul prin care au ales cei doi să exprime adevărurile și persoana celor care se exprimă astfel: un fost președinte și respectiv o profesoară universitară, parlamentar, fost și actual ministru etc. care se exprimă chiar ca o cumătră.
Cel care a dat, sub acoperirea pamfletului literar și profitând de libertatea de exprimare, tonul unui asemenea limbaj descheiat la toți nasturii, în foruri publice și chiar academice, a fost Corneliu Vadim Tudor. Ieșit de sub pulpana lui Eugen Barbu cu a sa revistă Săptămâna, rebotezată România Mare și intrând direct în Parlamentul României, CVT a extins imunitatea și impunitatea până în cea mai mare casă a românilor, Parlamentul, nu? După care, venind de pe vapor direct în postul cel mai înalt de reprezentare a unei țări, Traian Băsescu și-a pierdut destul de repede  reflexul de a evita amalgamul celor două identități ale sale, iar urechile ascuțite ale presei combinate cu indiscreția colaboratorilor, au permis să ajungă și la noi, cetățeni inocenți, plasticele lui exprimări buruienoase în întâlnirile cu ușile închise spre… întredeschis. Se vedea clar că dacă Vadim poate, poate și el.
Iar acum  mizeria limbajului ne-a năpădit în așa hal că sigur o să luați drept pudibonderie faptul că mă scandalizez pentru atâta lucru.
Cineva, cred că Adam Michnic, atrăgea atenția că războiul din Iugoslavia din primul deceniu post-comunist a fost precedat și pregătit de violențele de limbaj din  presă și viața publică. Știam și singuri de la televiziuni că orice violență fizică, domestică ori publică, este precedată de una de limbaj. Totuși, nu am reușit să înghit în treizeci de ani de libertate de expresie gălușca asta. Țin minte că o carte a Ruxandrei Cesereanu, de pe la începutul anilor 2000, Imaginarul violent al românilor, pe care am văzut-o întâi în manuscris, ca redactor, m-a șocat. Analiza ei mi s-a părut la acea vreme o extrapolare forțată a unor „studii de caz”: analiza ei pornea de la scrisorile violent insultătoare primite de Ana Blandiana, în perioada de început a Alianței Civice, cu discursul ei ferm anticomunist. Cu cât trece timpul, cu atât cartea lui RUXCES, îmi pare mai „profetică”.

În tot cazul, n-aș mai fi azi atât de convinsă, scoțând nasul din bula mea de pe facebook și din sursele obișnuite de informare la care apelez, că imaginarul românilor este unul pașnic, calm, pus pe înțelegere și găsire a unui acord cu „preopinentul”. M-au mai dumirit, în acest sens nu numai viața, ci și alte cărți, din care selectez doar două exemple: Violența de limbaj în discursul politic, un studiu al dlui Ioan Milică de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, disponibil în format PDF, dar publicat și în publicația Sfera politicii,  și un studiu chiar astfel intitulat: Limbaj și politică, al doamnei Rodica Zafiu, analistă a limbajului, ani mulți titulară de rubrică la România literară.

Ce vrea să exprime și ce exprimă fără să vrea, adică ce trădează violența de limbaj? Se poate răspunde la prima parte a întrebării: fermitate, curaj, directețe, grabă, iar la a doua, sigur, incultură, grosolănie, neglijență.
Pretextul virtuos pe care și-l oferă toți cei care recurg la limbajul violent este acela de a spune adevărul și a-l face să ajungă, impresionându-i, la oameni cu orice nivel de cultură: limbajul violent transmite o emoție și denotă fantezie. Așa cum furtul este cel mai scurt drum de la nevoie la satisfacerea ei, în tot cazul, mai scurt decât munca, înjurătura/insulta în stare genuină este cea mai scurtă expresie a unei emoții: revoltă, frustrare, furie. Dar oare de ce trebuie să ne ia puțin timp exprimarea unei emoții? Sigur, fiindcă nevoia e imperioasă și furia e imperioasă. Dar nici dl Băsescu, nici dna Birchall, ca să mă întorc la ei, nu par deloc furioși. Primul, în tot cazul, este rareori altfel decât relaxat. Iar cea de-a doua este o femeie frumoasă, liniștită, foarte minuțios atentă la aspectul ei exterior.

Asociem violența de limbaj cu eficiența și claritatea. Oricine înțelege ce vreau să zic când îl înjur, chiar dacă nu intră în jocul meu. Pentru cei care-și pun problema, fiindcă cei mai mulți nu și-o pun, eficiența și claritatea ei sunt trăsăturile care fac violența de limbaj dezirabilă.
Și aici e aici: prin aceste aparente virtuți ale ei, violența de limbaj este contagioasă, „grație” lor a invadat ea spațiul public, năpădindu-ne, așa cum ne năpădește gunoiul aruncat peste tot, devastându-l și infestându-l.
Pe toți ne agresează, pe toți de înjosește, pe toți ne contaminează violența de limbaj, dacă-i cotaminează și pe aleșii nației. Oricât ne-am feri, ea pătrunde prin fisurile lipsei de atenție, de solicitudine, de iubire, iertat să-mi fie cuvântul, întâi față de semeni și apoi față de sine, devenind de nestăvilit. Oricât am ști că de trădat, ea asta trădează: o stimă de sine scăzută, o fragilitate și o nesiguranță de sine, o teamă că altfel nu ai cum să-ți convingi adversarul, ea găsește în noi înșine asemenea aliați perfizi.
De ce adversarul și nu interlocutorul, aceasta nu e o întrebare, ci chiar nodul gordian al problemei. De ce nu interlocutorul, de ce nu „preopinentul”: de ce AUR latră și nu AUR minte? De ce Doamna Firea (care, gata, am scăpat de ea, s-o mai slăbim, s-o mai uităm, chiar dacă ea, frustrată, nu ne uită) este nesimțită și nu pur și simplu face/spune ceva incorect? Fiindcă noi nu mai avem în față un interlocutor, ci un adversar.
Să mai vorbim de iubirea față de limbă, care e… un sentiment intermediat cultural, pare o extravaganță. Și totuși, pe de o parte nu-i o extravaganță, fiindcă avem de-a face cu case foarte mari, cu panaș și pretenții, iar pe de alta, n-avem la îndemână altă cale de acces către acest nod gordian.
Așa că propun o soluție analogă celei propuse mie de o distinsă psihoterapeută care-mi cerea să marchez pe o tablă la vedere, cu un bastonaș, ori de câte ori mă fac albie de porci într-o zi, că am uitat cheia în ușă pe dinafară, că am turnat cafeaua în ceașca așezată cu gura în jos, că am pus sarea în orezul cu lapte și zahărul în ciorbă și portofelul pe lângă buzunar și nu în el. Fiindcă și eu, mi-a explicat ea, răbdurie, tot interlocutor îmi sunt, nu adversar, nu dușman de moarte, ca și interlocutorul propriu-zis, la care sunt, în general, destul de atentă.
Simplul inventar al insultelor pe care le adresăm, sau ni le adresăm, ar putea fi începutul unui elementar demers de igienizare a limbajului și deci al gândirii. Și cumva de recondiționare a stimei de sine, prin intermediul stimei față de limbaj. Pe urmă poate o să-l tratăm altfel și pe cel din fața noastră. Fie el AUR sau fosta primăriță a Bucureștiului.

_______________________________________________________________

Eșecul terapiei prin Facebook

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Rețelele  de  socializare îmi par, dincolo de neajunsurile lor, inevitabile (de fapt foarte evitabile grație butoanelor cu funcții pentru toate nevoile), o achiziție benefică pentru viața noastră publică. Pe lângă alte virtuți, multe, pentru noi, cei ieșiți din muțenia care ne-a extirpat până și limbajul interior, ele funcționează ca un cabinet de psihoterapie de grup bazică, începând de la logopedie. Învățăm să vorbim, să gândim, să argumentăm, să contrazicem  (Cam atât. De înjurat, putem toți constata, știam bine dinainte.)

Cum ne folosim de forumul acesta gratuit de expunere / conștientizare a traumelor e altă discuție. Și cât de târzie e terapia, altă discuție și mai spinoasă.

Constat pentru moment, temele pe care ne încăierăm, ne entuziasmăm, ne blocăm (nu le enumăr, le știm cu toții). Dar mai ales, constat temele pe care  se tace, aș zice asurzitor sau aproape. Și se tace, deși ne privesc. Sunt, ca să le dau o încadrare, teme sensibile de interes general, referitoare la evenimente care se petrec, e drept, dincolo de granițele țării, dar nu chiar așa departe de ele, totuși. Reacția slabă la ele, nu a „specialiștilor”, ci a partenerilor obișnuiți de dialog mă preocupă aici și acum.

Pot exista multe motive pentru care oamenii „nu se pronunță” asupra unei probleme: la un capăt al spectrului stă indiferența („o problemă pe care n-o pot rezolva nu există pentru mine”), la celălalt o teamă de om încă neînvățat să se audă exprimându-se. Mi-ar plăcea să văd discutată sincer, onest, o temă de acest fel: indiferența față de Moldova, tocmai acum când are un președinte neaservit rușilor ar fi una, Navalnîi-Putin ar fi alta; cât de justă este comparația între dezordinile sociale din Occident și masivele proteste împotriva lui Putin în Rusia, ar fi alta. Dacă nu (fiindcă m-am lămurit că nu!), în cluburi de dezbateri, ONG-uri, asociații de jurnaliști „de utilitate publică”, atunci pe forumul ăsta ad-hoc al nostru, de oameni obișnuiți.

De ce se tace în masă în comunitățile de consumatori de Facebook, care schimbă informații prețioase despre spectacole, cărți,  muzici etc., când se ivesc pe agenda publică teme generale care ne afectează direct viața?

S-ar putea să fie vorba de calcule, prudențe, conivențe, spaime. Sigur că există șefi care-și urmăresc angajații pe internet și le numără like-urile cum ne număra Securitatea unlike-urile tuturor până acum 30 de ani. Dar atmosfera generală este mai degrabă una în care nimeni nu-ți mai face nimic  azi pentru opinii, fiindcă opiniile nu contează. Tocmai asta e figura neprevăzută pe care libertatea ne-a făcut-o: poți spune ce vrei, că nu contează. Poți să ieși în stradă cu milioanele, că nu contează.

Și atunci, care e motivul (fiindcă până și indiferența are o origine)? În zilele Revoluției din decembrie 1989, când se interziseseră grupurile mai mari de trei persoane, am auzit pe stradă un dialog, într-un „grup” mai mult decât regulamentar, alcătuit din doi bărbați. Unul dintre ei își exprima regretul că după Timișoara nu „mișcă” mai mulți români. Iar celălalt spunea : „Suntem prea mici.” La care primul a zis, pe un ton liniștit, care mie mi-a sunat ca o revelație: „Din mic se face mare”. Și mi-a rămas de atunci ca un fel de mantră.

De mult mi se pare că noi românii ne credem prea mici și de-aia strigăm tare, ne cocoșim, precum copiii, pe teme inventate:  dictatura sanitară, libertatea de a nu purta masca înjositoare și de a sfida legile. Cu atât mai mici trebuie să se simtă ei în fața unui tătuc atotputernic, ca Putin, și admirația pentru el.

Ce nu s-a întâmplat nici la revoluție, nici după, este  revelația că din mic se face mare.  Revelația, adică trezirea. Am rămas mici. Terapia prin Facebook n-a prea reușit, deci, fiindcă depășirea traumei înseamnă tocmai maturizarea.

_______________________________________________________________

Back To Top