RECENZII

Ioșca și valea tăcerii

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Alina PAVELESCU

Așa a fost să fie: în luna în care m-am hotărât eu să scriu cronici de cărți ale unor scriitori de gen masculin au și apărut vreo cinci-șase romane românești, noi, proaspete și promițătoare, încadrabile la „literatura masculină”. N-a fost deloc ușor să mă hotărăsc cu care să încep și, până la urmă, am lăsat întâmplarea să hotărască în locul meu. Iar întâmplarea a vrut ca primul dintre ele, adică primul care a ajuns la mine, să fie romanul lui Cristian Fulaș, Ioșca (Editura Polirom). Am început să-l citesc fără să știu exact la ce să mă aștept. Urmărisem lecturile autorului în avanpremiera apariției, înțelesesem oarecum că era vorba despre un roman „greu”, dar asta nu avea cum să-mi spună foarte multe. Cărțile „grele” îl pun, cel mai adesea, într-o dispoziție încordată chiar și pe cititorul de cursă lungă, pentru că te aștepți la ceva complicat, chiar dacă, din nou adesea, nu știi exact la ce să te aștepți. Din fericire, cu Ioșca nu a fost deloc așa. Mi-am dat seama de asta încă de la primele pagini, cu care am constatat că trăiam într-un paradox: mă odihneam citind o carte „grea”. Acesta a rămas, de altfel, sentimentul ce m-a însoțit pe tot parcursul lecturii: m-am odihnit citind, mângâiată de ritmul blând, șerpuitor, egal, dar fără a fi monoton, ritmul de cântec de leagăn în care Cristian Fulaș își învăluie, pe tot parcursul cărții, deopotrivă personajele și cititorul. M-am odihnit în acea paranteză a timpului pe care reușește, încă de la primele fraze, să o creeze, o paranteză în care personajele – și cititorul, devenit cu ușurință unul de-al lor – se ascund în chip binefăcător de cruzimea istoriei.

În acest punct, un cronicar profesionist s-ar apuca să vă povestească despre ce e vorba în carte, dar eu aș mai adăsta puțin, atât cât să vă împărtășesc convingerea mea că orice carte trebuie să își aibă propria muzică interioară. Și că asta deosebește cărțile bune de celelalte: cărțile bune au o melodie a lor, care te urmărește multă vreme după ce le-ai terminat de citit, ba chiar și după foarte-foarte multă vreme, când în mintea ta s-au suprapus deja multe alte muzici și lecturi, ai uitat despre ce era vorba cu adevărat în acea carte anume, dar, dacă îi regăsești pe undeva titlul, îți amintești spontan melodia.
Ei bine, Ioșca e o astfel de carte, iar faptul că autorul ei a ales să nu cânte Wagner – deși ar fi fost poate plauzibil –, ci un mângâietor cântec de leagăn e, îndrăznesc să spun, o adevărată lovitură de maestru.
De fapt, nu se întâmplă cine știe ce în Ioșca. Se iubește, se bea, se tace, se râde, se întristează, se îmbolnăvește și, la un moment dat, se moare. În fundal, se construiește la nesfârșit o cale ferată, la fel de imposibil de terminat ca însuși drumul sufletului omenesc prin veșnicie. Și se contemplă natura, mai exact un munte, un râu, o vale, cam tot ce îi trebuie unei ființe pentru a înțelege că e păcătoasă, slabă și muritoare, dar că nimic din toate astea nu are de fapt nicio legătură, nici cu începutul, nici cu sfârșitul lumii. O lume simplă, în care nu e greu, dar nici ușor să trăiești, iar viețuirea în ea nu necesită nicio filosofie specială fiindcă ea însăși conține, în germene, toată filosofia lumii.
Despărțită de lumea cealaltă, cea „normală”, printr-o simbolică barieră pe care oamenii o trec când vin și pleacă spre „marele oraș”, lumea lui Ioșca se construiește pe doi piloni mitologici: iubirea (dragostea dintre Ioșca și Ilona e o adevărată cosmogonie, căci din ea se naște și se hrănește spiritul „văii”) și prietenia (maistrul Vasile, doctorul și preotul funcționează ca o trinitate olimpiană al cărei rol e mai ales acela de a veghea asupra celor doi eroi fondatori). Ioșca însuși – pe care, la primele pagini din carte, nu prea știi de unde să-l iei – se dovedește, până la capăt, plămădit din aceeași substanță din care sunt făcuți eroii clasici, cei ai mitologiei grecești. Poți să spui că tăvălugul istoriei a trecut peste el, dar ar fi inexact, căci el e cel care trece prin tăvălugul istoriei, făcându-și „muncile” cu o lipsă de dramatism ce l-ar fi uluit probabil pe însuși Hercule. Asta pentru că, în lumea lui Ioșca, oamenii nu-și propun să înfrunte zeii, ci doar să trăiască la adăpost de mâniile lor.
Complementul său feminin, Ilona, pare chiar mai aproape de zei decât Ioșca. Felul în care își asumă feminitatea și colosalul apetit erotic prin care își traduce nevoia de împlinire o fac să aparțină tagmei zeilor într-un chip pe care bărbații din jurul ei – și Ioșca însuși – nu-l înțeleg decât prea puțin, dar căruia fiecare dintre ei se simte dator să i se supună. Ilona nu e o Penelopă, ea nu stă acasă să își aștepte eroul, ci pleacă după el, îl găsește și și-l revendică întru refacerea acelei entități androgine ce reprezintă, prin jumătățile sale regăsite, nucleul întregului univers.
În jurul dragostei lui Ioșca cu Ilona, oamenii muncesc haotic, trăiesc mizer, beau mult și discută aprins despre existența și non-existența lui Dumnezeu, ambele la fel de (im)probabile. Toate personajele au un trecut încărcat de suferință, de cruzime, de secrete și păcate, la capătul căruia autoexilul în „vale” nu seamănă însă cu o expiere în purgatoriu, ci e, de-a dreptul, un refugiu în rai. Aceasta pare a fi principala trăsătură a văii lui Ioșca: e un rai al păcătoșilor, unul în care trebuie să fi păcătuit serios pentru a-ți câștiga dreptul să trăiești. Prezență mută, dar cu atât mai marcată, azilul de nebuni – singura construcție pe care reprezentanții istoriei mari reușesc să o termine în „vale”, pentru a-și ascunde în ea, fără remușcări, rebuturile – depune mărturie că granița dintre normalitate și anormalitate e întotdeauna foarte fragilă și că aceste două noțiuni, în măsura în care chiar pot defini spiritul omenesc, rămân întotdeauna discutabile.
Așa cum iubirea ei cu Ioșca întemeiază o lume, și moartea Ilonei are, în fond, aceeași semnificație. Ea va fi prima moartă a văii, cea despre care ni se spune de la început că, murind, va pune capăt unui ciclu al vieții. Cu moartea ei și cu nebunia lui Ioșca – pierderea femeii iubite îl înnebunește temporar pe erou și astfel mitologia e, o dată în plus, confirmată – se încheie în vale vârsta inocenței și începe  un ciclu nou, unul în care timpul se insinuează puțin câte puțin, fără a mai putea fi oprit, iar zeii asistă, prin ochii împăcați ai eroului principal, la tot mai evidenta lor ostracizare.
În contrast cu lumea din „vale”, complexă și încărcată de sensuri, societatea „normalilor” (prin „normali” înțelegându-i aici pe trăitorii în timp) e prezentată aproape exclusiv în note grotești și caricaturale. Aceasta poate să pară, în prima fază a lecturii, o alegere mai degrabă simplistă, care însă, pe măsură ce avansezi în carte, își găsește deplina justificare. Timpul – adică istoria – îl rătăcește pe om de esența lui și de esența însăși a vieții. Regăsirea nu poate să se petreacă decât pe două căi: una radicală și definitivă (ieșirea din timp, autoexilul în vale); cealaltă, presupus vremelnică și, cu siguranță, șocantă pentru cititor, prin fecundarea de către spiritul încă viu al văii (a se vedea scenele memorabile în care un Ioșca matusalemic e violat homeric de tinerele orășence în căutare de „răzbunare” sentimentală). Totuși, soluțiile paliative – cel puțin așa pare să ne sugereze autorul – sunt condamnate, mai devreme sau mai târziu, nu doar la eșec, ci și, mai ales, la ridicol.
Despre Ioșca lui Cristian Fulaș s-au spus deja și probabil se vor mai spune multe cuvinte de laudă, așa cum pentru aproape fiecare personaj al său s-ar putea scrie un roman separat. Criticii literari i-au despicat o parte din sensuri, unul dintre ei numind-o chiar cea mai marqueziană carte din literatura română. Nu cred însă că s-ar putea despica într-o cronică toată bogăția de înțelesuri a unui roman minunat, cu siguranță unul dintre cele mai reușite din literatura română și, foarte probabil, romanul-vedetă al anului literar 2021. De aceea, cronica mea nici măcar nu e o cronică, ci o invitație la lectură. Ca toate cărțile mari, Ioșca e o carte care îl provoacă pe cititor să mediteze asupra sensului vieții, să-și caute propriul sens și, chiar dacă nu va avea niciodată destul curaj sau destulă forță pentru a merge până la capătul întrebărilor, cel puțin îl va ajuta să se simtă cu un pas mai aproape de intuiția propriei esențe.
Într-o discuție cu autorul, la scurtă vreme după apariția romanului, acesta se declara mai degrabă sceptic că un personaj ca Ioșca ar putea „prinde” în spațiul nostru cultural. Eu susțineam și continui să susțin că da, căci, tot mai mult, omul de azi, fie și în modestul nostru spațiu cultural, are nevoie să își ațintească privirile, fie și numai în ordinea ficțiunii literare, spre posibilitatea unui rai (încă) accesibil.

___________________________________________________________________

Cristina Hermeziu și-a văzut de poezie

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Jurnalistă și publicistă bine-cunoscută, Cristina Hermeziu ne-a surprins publicând în 2016 un volum de versuri, Parisul nu crede în lacrimi (Editura Junimea), bine primit de cititori și de critici (volumul a fost distins cu premiul Opera prima la Festivalul internațional de literatură „Tudor Arghezi”, Dolj, 2017). Anul trecut, Hermeziu a publicat la aceeași editură o nouă carte de versuri, între timp îți vezi de viața ta, care, o spun din capul locului, demonstrează un progres evident față de cea dintâi. Aici, emoția e mai bine strunită, astfel că discursul poetic e mai proaspăt, mai modern, ducând la percutante și admirabile imagini, toate îmbibate de o atmosferă care, încă de la primul volum, s-a remarcat ca una dintre caracteristicile originalității poeziei scrise de Hermeziu.
între timp îți vezi de viața ta arată o scriitoare mai curajoasă, mai actuală, ceea ce dovedește o remarcabilă capacitate de înnoire, o evoluție rapidă. Ar fi fost păcat ca talentul și inteligența evidente în Parisul nu crede în lacrimi să nu își găsească o formă superioară de manifestare poetică.

Primul text, pe care îl reproduc integral, este definitoriu pentru noua artă poetică a autoarei: „(dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă) // pe la nouă patrușcinci seara plămânii Parisului / absorb precum fumul de țigară adânc toată ceața // lucrurile își arată muchiile clare / splendoarea celor șase fațete // (nenăscute încă micile nefericiri au poziție de fetus) // atracția gravitațională funcționează perfect / ceașca se sparge cioburile nu plutesc // (orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi) // ai pândit toată ziua configurația milimetrică a lumii”.
Volumul conține astfel de versuri puternice și, în același timp, suficient de bine „scuturate” de explicit, dovada că autoarea a găsit sunetul potrivit, „sunetul acela / care leagă […] / venele între ele ca pe niște / cabluri cosmice”. Sau, cum spune în alt loc, „șuvoiul acela / de sunet / pur și concav // ca geamătul de orgă / într-o catedrală”.
Hermeziu denunță falsa comunicare, comunicare jalonată de reci coordonate comerciale și digitale: „au trecut luni azi îți scriu e black friday / e mai ieftin e mai bun”; „mamele / fac fotografii în rafale tații fac jogging pe ecranul / tactil […] // (iubește-ți telefonul / ca pe tine însuți)”; „cimitirul intergalactic din hard disk”. Iluzia comunicării este o boală a lumii contemporane, în fond singurătatea indivizilor sporind cu atât mai mult: „mi-ai scris că / niciun epicur-lucrețiu-rousseau-nietzsche / nu ajută / când e să urce / plânsul / ca aburul / spre plafonul din baia încinsă”.
Sunt multe lucruri frumoase în cartea Cristinei Hermeziu, fie în texte cu un flux narativ mai pronunțat, precum cel în care apare ca personaj Morgan Freeman („eu și morgan freeman am căutat un sfert de oră / drojdia între rafturi / (avea o pălărie superbă și tot am văzut că era pe când / încă nu încărunțise)” etc.), fie în texte fulgurante, minimaliste („un cerb / aleargă de-a lungul trenului // (cad stele vechi / pedro ar spune / că ninge viscolit)”.
Principalele neajunsuri îmi par a fi, dar mult mai puțin prezente decât în cartea din 2016, unele tușe șaizeciste („arunc peste umăr / o piatră un miez de pâine o vorbă”; „m-am strecurat printre ploi seci”; „mările se evaporă / lăsând neglijent / ca dup-o noapte de iubire / rufăria lor de sare curată”; „capătul lumii e o gară pentru doi”, „ca o corabie / în rochie de seară / prin porturi albite de lună”…).
între timp îți vezi de viața ta e cartea unei poete autentice, o poetă cu o voce distinctă, de neignorat.   

_________________________________________________________

Supercalifragilistic…

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Cărțile de debut cu adevărat remarcabile sunt rare. Avem multe volume promițătoare, dar puține sunt cele care capătă greutatea unor repere. Fragil (Editura Polirom, 2020) pare să fie o astfel de carte care convinge, care se impune cu maturitate. E adevărat însă că debutul este întârziat. Autoarea acestei culegeri de povestiri, Simona Goșu, este născută în 1976. Să debutezi la 44 de ani poate fi dovada unei înțelepciuni pe care cei mai mulți dintre scriitori nu o au, dar poate fi și rezultatul unui îndelungat proces de elaborare în urma căruia autoarea a dat deja tot ce e mai bun.

Citind Fragil te poți întreba, remarcând o anumită monotonie a temei (copii în situații delicate, emoționante): oare va putea Simona Goșu să scrie și despre altceva? Eventual și altfel. Mă grăbesc să spun că autoarea îți răspunde la această întrebare chiar în acest volum. Pe lângă faptul că revelarea fragilității copiilor se manifestă în situații mereu diferite (astfel că ușoara monotonie de care aminteam e învinsă de cursul aproape mereu surprinzător al povestirilor), trebuie subliniat și faptul că nu e vorba în mod exclusiv de fragilitatea minorilor, ci uneori și de cea a adulților. În plus, sunt câteva texte în care imaginea copilului este discret prezentată (Hotel Paradis – poate cea mai bună proză din carte, realmente o bijuterie, amintind de J.D. Salinger, John Cheever sau Raymond Carver) sau nu apare decât ca manifestare reziduală în comportamentul adulților (Feeling scared is good). Cât despre a scrie altfel, Goșu e la fel de convingătoare și în prozele alerte și dense, foarte scurte și de-o estetică viguroasă, La ștrand și deja amintita Feeling scared is good. Combustibilul ambelor texte este sentimentul de panică. Dacă în primul e vorba despre o fetiță care, neobservată de mama ei, alunecă în apă („[…] simt că alunec cu slipul pe marginea verde, lipicioasă de la mal. Îmi văd picioarele cum intră ușor în apă. Mă răsucesc iute către mal. Încerc să mă prind cu mâinile de marginea vâscoasă. Dar nu am ce să apuc. Înfig unghiile în mușchiul verde. Simt cum îmi intră firicele verzi pe sub unghii. Alunec ușor, cobor cu mijlocul, ridic mâinile în aer. Nu țip, nu vreau să o supăr.”), în cel de-al doilea, o tânără pornită într-un tur cu o gașcă de hipsteri e nevoită, deși îngrozită, să coboare alături de ceilalți, pe bicicletă, un deal amețitor. Alături e un fel de-a spune, pentru că, evident, rămâne ultima, încercând din greu să se lase dusă nu atât de drum, cât de viață, „de senzația de zbor”, pentru că ea este „cea mai calculată corporatistă nemăritată, ultima rămasă din departament”. Avem senzația, citind, că nu facem decât să coborâm dealul împreună cu tânăra de pe bicicletă. Textul e ca un vis povestit unui psihanalist, psihanalistul fiind, desigur, fiecare dintre cititori. De altfel, întreaga carte e compusă din întâmplări psihologizate, fie că e vorba despre copii prinși în jocul nepăsător, cinic sau lipsit de înțelegere al adulților și/sau al altor copii, despre inocența exploatată de adulți sau care se transformă, mai mult sau mai puțin voit, în cruzime (memorabilă e povestirea Lumina, al cărei îngrozitor final mi-a amintit ce am simțit citind scena din Grădina de ciment, romanul lui McEwan, în care niște copii vor să-și acopere cu un cearșaf prea mic mama decedată), fie despre adulți în degringoladă, care se zbat pur și simplu să trăiască, iar uneori, ca în textul care deschide volumul, Aleea Duetului 26, nu mai reușesc.

Fragil este un volum impresionant, care nu conține nici măcar un singur text ratat, chiar dacă nu toate sunt la aceeași înălțime. Simona Goșu ne-a dat probabil cea mai bună carte de debut din 2020 și se înscrie printre cei mai înzestrați prozatori români de azi.

________________________________________________________________

Istoria universală sub semnul ţânţarului

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Doru CĂSTĂIAN

Trebuie să recunosc, n-am mai citit de ceva timp o carte atât de ataşantă şi reconfortantă precum Ţânţarul lui Timothy C. Winegard. Scrisă în stilul şi tradiţia lui Jared Diamond, pomenit de altfel de câteva ori în carte, lucrarea lui Winegard, naturalist, istoric, antrenor de hochei şi ofiţer în rezervă în armata canadiană, reuşeşte o sinteză fluentă a celor mai importante momente din istoria lumii, momente care au în comun în mod incredibil (sau poate nu tocmai) prezenţa mortalului prădător transmiţător al unora dintre cele mai distructive boli cu putinţă. Deşi, după arheologiile foucauldiene, istoria Analelor şi pletora de abordări sociobiologice şi socioistorice, o anumită sensibilitate publică a fost creată cu privire la istoriile de tip bottom-up, încă e greu să ne stăvilim mirarea în faţa descoperirii ocazionale a teribilei forţe de influenţă istorică a factorilor aparent minori, uşor de trecut cu vederea şi de exclus din explicaţii. Creierul nostru, prins în erorile simetriei asupra cărora ne avertizează neîncetat psihologii, ar dori şi s-ar aştepta ca evenimentele mari să aibă cauze pe măsură, căutăm explicaţiile marilor victorii şi înfrângeri în psihologia eroilor sau pe câmpul valorilor culturale sau al strategiilor militare de geniu. Şi totuşi, o familie de insecte, neobosită şi omniprezentă, s-ar putea dovedi o forţă mai eficientă şi mai relevantă decât macro-mecanismele umane şi istorice. De la războiul peloponesiac până la marile conflicte ale secolului XX şi de la saga alexandrină la marile provocări ale epocii CRISPR, ţânţarul a fost mereu aici urmându-şi repetitiv şi neînduplecat programul evoluţionist, neutru şi indiferent la (de)zbaterile noastre, la valorile, ideologiile şi filosofiile umane. Cumva ironic şi oportun, cartea de la editura Publica apare într-un moment de încremenire şi strupefacţie pandemică globală după ce vreme de aproape un secol omenirea civilizată s-a simţit, pe drept sau pe nedrept, justificat sau nejustificat, pusă la adăpost de atacurile epidemiologice de amploare care, din Antichitate până în modernitatea timpurie, au pus-o la încercare. Volumul de faţă ne aminteşte aprioricul epidemic al istoriei noastre. O carte scrisă accesibil fără a fi superficială, redactată pilduitor fără a fi fals moralistă, care se citeşte cu desfătarea celui îndemnat să reparcurgă istoria lumii dintr-o perspectivă nouă şi proaspătă şi care, la un prim nivel de lectură, se poate dovedi întru totul îndestulătoare. La un nivel mai profund, filosofic dacă vreţi, cartea este o extinsă meditaţie despre fragilitate, hazard şi locul speciei umane în peisajul lumii vii. Contrapunctul realizat magistral de autor între marile momente ale istoriei, îmbibate de ideologie, planuri măreţe, discursuri filosofante pe de o parte şi travaliul tăcut şi indiferent al unor insecte săpând surd la temelia marilor naraţiuni şi fapte de arme ale umanităţii de cealaltă parte creează un efect fabulos. În peste 600 de pagini, ne trec prin faţă imperii protejate sau subminate de capriciosul ţânţar, macedoni şi cezari aflaţi la cheremul proboscitelor însetate, cele mai falnice armate ale lumii răpuse fără milă de teribila malarie Falciparum sau de groaznicul elefantiazis (filarioza).

Pentru mine, parcurgerea istoriei lumii văzută ca istorie a implicării ţânţarului în istorie a fost una dintre cele mai bogate experienţe intelectuale recente. Din punctul meu de vedere, Winegard reuşeşte cu brio ceea ce la început părea un pariu mai mult decât riscant. Ipoteza enormă a celui mai aprig prădător ca actor principal pe scena istoriei capătă treptat, cu fiecare pagină, consistenţă şi credibilitate. Autorul reuşeşte să ne convingă fără a forţa nota, fără a fabula cu voioşie şi fără a comite vreuna dintre erorile uzuale ale argumentaţiilor cu teză. Fără a nutri ambiţii teoretice excesive, de un empirism blajin şi de un echilibru înţelept, Ţânţarul este o apariţie absolut remarcabilă în peisajul literaturii de popularizare ştiinţifică într-una dintre cele mai bune colecţii de gen din ţară. Cartea este cu atât mai relevantă cu cât poate contribui activ, pentru mulţi cititori, la atenuarea şcolului pandemic. Trebuie să recunoaştem, cei mai mulţi dintre noi, venind din istoria atipică şi anormal de protejată a unui secol aflat sub semnul vaccinării şi al creşterii competenţei medicale, înţelegem abia acum cu adevărat cât de fragilă şi de interconectată la ansamblul lumii vii ne este existenţa.

O notă aparte merită şi traducerea, limpede, corectă, fără greşeală.

Tânţarul. O istorie despre om şi cel mai mortal prădător este o lectură pentru care, fără doar şi poate, merită să vă faceţi timp.

__________________________________________________

Back To Top
Scroll Up