RECENZII

Adrian Rogoz – mai mult decât scriitorul SF: poetul experimental

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Vasile Gribincea

„TACE SENS NESECAT” stă scris de două ori la intrarea în al nouălea – și ultimul – ciclu de poeme din Inima rezistentă a lui Adrian Rogoz (1921-1996). Așa cum titlul grupajului final – și al primului poem din el – se citește și invers, receptarea acestui obiect estetic singular (nu doar pentru că e singurul volum de versuri al autorului) poate începe dinspre ultima zonă care, fără să nedreptățească interesul față de secțiunile precedente – vitale în eterogena logică experimentală a cărții, marcând praguri ale unei căutări poetice insistente și consistente –, pune în față o ușă a percepției ce nu s-ar fi putut deschide în altă parte. Acest areal întemeiază câteva reflecții: despre Adrian Rogoz-poetul față în față cu același autor, menționat însă în primul rând pentru contribuția la împământenirea literaturii științifico-fantastice în România și pentru romanele sale SF traduse în engleză, rusă, germană, franceză, olandeză și japoneză, după cum precizează Ovid S. Crohmălniceanu (în Cuvânt înainte la Inima rezistentă, p.5); din nou, despre Adrian Rogoz-poetul realizând exerciții de inginerie genetică a limbajului, într-o formulă profund personală (dar și depersonalizantă), problematizând natura arbitrară a semnului lingvistic și linearitatea lecturii; despre translarea dihotomiei formă-fond spre o stare de agregare a expresiei amintind uneori de poezia concretă; nu în ultimul rând, despre ce (nu) înseamnă „TACE SENS NESECAT”.

Aleg să mă focalizez la început asupra ultimului grupaj și datorită modului în care Adrian Rogoz se referă la propria poezie, după doi ani de la apariția volumului său de versuri. Iată ce notează autorul într-un loc din postumul Roman aforistic, un jurnal non-liniar din punct de vedere cronologic, armonizând o colecție de fragmente – flash-uri eseistice și latențe epice, amintind întru câtva de experimentele lui Mircea Horia Simionescu; altă carte care, în paralel cu Inima rezistentă, poate contribui la nuanțarea (dacă nu chiar la reconfigurarea) statutului lui Rogoz la „bursa valorilor” literaturii române:

POEZIA CAROTELOR LINGVISTICE. Mihai Șora mi-a spus că, după citirea volumului meu de versuri (Inima rezistentă), a fost uimit de ceea ce am reușit să scot din limba românească. I-am răspuns că am avut la dispoziție o limbă genială. Totuși, a insistat el, a găsit în carte un strat de adevărată poezie… Aș comenta doar replica mea, de aparentă falsă modestie. În mod curios, când mă gândesc la cartea-mi de debut liric, nu-mi vine în minte suma de versuri scrise de-a lungul a patru decenii, ci doar ciclul TACE SENS NESECAT. Poate fiindcă este cel mai recent, cel mai problematic, dar și cel prin care îmi închipui că am propus ceva nou. Or, chiar dacă îmi place să cred că s-a strecurat în acest volum un fior poetic, îmi dau perfect seama că veritabila performanță se află în baleierea combinațiilor fundamentale de invarianțe fonografematice pe care le-am descoperit ca fenomen semiotic prin intermediul limbii române. Ca să mă exprim clar, meritul meu constă în primul rând că am reușit să sondez resursele adânci ale graiului meu. Poezia, dacă există, nu reprezintă decât un epifenomen sau o consecință a travaliului teribil depus pentru descoperirea structurilor invariante românești. Cel ce va sonda 15 km în subsolul terestru va investiga în mod necesar elemente geologice inedite și, fără doar și poate, extraordinare (29.8.83) (Roman aforistic, pp.94-95).

Orientarea lecturii pe care o propun se datorează și evaluării ambivalente din Cuvântul înainte al lui Ovid S. Crohmălniceanu:

Dar cel mai interesant și curios ciclu este TACE SENS NESECAT, aplicație a invariantelor în poezie. […] E vorba de stabilit între semne și sonuri legături rezistente la diverse operații transformaționale, răsturnări, anagramări, metagramări etc. […] Sigur, de la o vreme, exercițiul interesând ca pur tur de forță, riscă să plictisească (p.8).

La grupajul final face trimitere pe scurt și Ion Bogdan Lefter în eseul Literatura anilor ’60-’70: Experimentul ca despărțire de neo-modernism (schiță tipologică și scurt inventar)Inima rezistentă fiind prezentată drept un volum

„în care sunt adunate experimente diverse, inclusiv palindroame și poezii cu «invarianți» reprezentați grafic, cu aspect rebusistic” (Experimentul literar românesc postbelic, p.27).

Din același Roman aforistic putem adopta și adapta un compus lexical sugestiv pentru depersonalizarea pe care o implică zona de imediată și maximă recognoscibilitate a poeziei lui Rogoz: „NESCUITATE* Cuvânt cu înțelesul: «însușirea de a nu fi nicăieri», (de la nusquam), pe modelul ubique – ubicuitate”  (Roman aforistic, p.39). La un prim nivel, „nescuitatea” e omologabilă depersonalizării ce se manifestă în măsura în care, din versurile poemelor cu „invarianți”, nu putem recompune un personaj poematic, un profil al emițătorului, al vocii/vocilor care se succed de-a lungul poemelor cu „invarianți”, marcate de nuanțe sibilinice și variații abrupte, imprevizibile, ale perspectivei. Un exemplu edificator este poemul TACE SENS NESECAT, compus exclusiv din versuri-palindrom:

SUB ERE EREBUS/ DUR CRUD / SUB ERECTUL LUT CE REBUS / DUALUL AUD/ ERA RUG E-NNEGURARE / A GENERA            A RENEGA / ERA LE ZIC CIZELARE / ARTA-I PIATRA //  CER GREC / GENUNA NU NEG / MAREE ERAM / MASIVI VISAM / LA ROCI CORAL / L-AUZI VIZUAL / SOLEMN MELOS / SORB MUT UMBROS / ȘIRE CE SECERIȘ / ȘI ZEI PROMIȘI MOR PIEZIȘ // NIL IBIS SIBILIN/ MITUL          PLUTIM / ELITRE FERTILE / URCARE CER ACRU / ELIMIN INIMILE / URC ASTRU      FURT SACRU / SUIRI         SAR ORA   SIRIUS       / TROFEE   CE EFORT/ SUPUS/ ROTITOR COR OCROTITOR (Inima rezistentă, pp.93-94).

O altă ipostază a nescuității se asociază cu „absența” autorului la nașterea textului. Mai exact, poetul caută nu atât să inventeze, cât să descopere. El mizează pe prelevarea și relevarea unor cuvinte și sintagme simetrice grafic și fonetic, palindromul fiind numai unul – și cel mai pregnant – dintre aceste pattern-uri simetrice; în Addenda volumului Inima rezistentă, Adrian Rogoz formulează și ilustrează 15 tipuri de „invarianțe” (apropo de cei 15 km la care se referă autorul în POEZIA CAROTELOR LINGVISTICE). Altfel spus, poemul scontează multipla apariție a inaparentului lexical, aducerea împreună a unor elemente față de care munca poetului rezidă în extracția și combinarea lor în limitele simetriilor amintite anterior. Oglindirile – chiasmatice sau nu – din interiorul semnificanților și al sintagmelor insinuează în acest context o ordine superioară ordinarului. Coeziunea semantică a constituenților își pierde preeminența în articularea mesajului, însă constituenții trebuie să rămână inteligibili. Algoritmizarea acestui tip de generare a textului poate crea impresia că poetul este radical în a-și pune creativitatea între paranteze, că el își folosește gândirea strict pentru a capta – și a materializa prin text – ceva din gândirea limbii înseși. Fac această remarcă în ecoul următoarei idei a lui Mircea Martin despre Constantin Noica:

Ceea ce trebuie remarcat însă este proba de generozitate și modestie a autorului care face totul ca intervențiile sale să rămână inaparente, refuzând să lase impresia că un filosof gândește un limbaj și producând-o, dimpotrivă, pe aceea – foarte modernă – că limbajul însuși gândește pentru un filosof (Identificări, p.233).

Adrian Rogoz supune cuvintele unei observații simili-microscopice, organizarea lor în poemele cu „invarianți” grafici fiind o formă de concretizare a invizibilului real, așa cum îl contextualizează autorul în Roman aforistic:

Știința secolului XX s’a obișnuit să lucreze cu entități reale deși invizibile: atomul, electronul, virusul, gena, quarkul (Roman aforistic, p.61).

Atare entități condensează un întreg fundament ontologic în Spirală, poemul care inaugurează ciclul Din deceniu în deceniu:

Că exiști, entelehie, cum n-aș crede când vibrând / văd cum treci din treaptă-n treaptă / helicoidală dreaptă / de la quark până la gând” (Inima rezistentă, p.51).

De asemenea, Sonet cu și fără adresă, un poem-acrostih de dragoste, se încheie cu versul:

Rămân atomul care te reflectă (Inima rezistentă, p.35).

Comparația dintre poezia lui Adrian Rogoz și științele exacte – în special biologia – merită avansată mai ales în cazul poemelor care conțin și versuri caligramatice. Față de caligramele prototipice ale lui Apollinaire, cele ale lui Rogoz au un mai complex grad de dependență față de text; literele și grupurile de litere care alcătuiesc axele de simetrie ale semnificantului sunt aranjate într-o ordine care – prin săgeți – sugerează multiplele direcții posibile ale lecturii. Raportul dintre versurile „invariante” ale lui Rogoz și caligramele lui este, mutatis mutandis, cel dintre genotip și fenotip. Adăugată pattern-urilor grafice și fonetice din structura semnificanților, această nouă corespondență intensifică reacția la arbitrariul semnului lingvistic, așa cum îl teoretizează Ferdinand de Saussure. În câmpul analogiei pe care am urmărit-o până acum, nu este gratuită afirmația că poetul Adrian Rogoz operează la nivelul ADN-ului limbii. Iar dincolo de rezultatul „rece”, schematic în fond, care e textul „invariant”, merită remarcat faptul că exercițiul de concentrare – pentru a nu spune de contorsiune mentală – din preliminariile poemului forțează o conjugare deloc facilă între spiritul geometric și spiritul de finețe, după cum le exprimă Blaise Pascal (Cugetări, 153).
Uneori – fapt avantajos în ordinea contactului senzorial și intelectual – caligramele obțin un plus de rezonanță imaginativă datorită versurilor care le însoțesc:

Există și o geometrie fantastică, / în care ni se dezvăluie doar cvadratura, / nu și cercul imaginar – RARA ISIS; O vizieră de robot cu mutră de clown / poate fi masca unei tăcute tragedii – ÎNCUNUNÂND (Inima rezistentă, p.114).

Percepția pe care o presupun poemele cu „invarianți” grafici și versuri caligramatice traduce într-o experiență insolită următoarea idee a lui Mikel Dufrenne:

Poezia ne situează la nivelul prezenței și nu la cel al reprezentării; ea nu explică, ci revelează (Poeticul, p.103).

Revelațiile acestei forme de poezie a lui Adrian Rogoz sunt de domeniul imanenței limbajului, însă ele se manifestă la suprafața obiectului estetic. Unitatea „genetică” dintre text și aspectul vizual al acestuia subminează ipotetica despărțire a formei de conținut și posibilitatea unei receptări (ex)centrate pe conținut, în dauna formei. Prin anatomia lor refuzând transcendența unui sens mai influent decât imanența „geniului limbii” care le structurează, poemele lui Adrian Rogoz sunt, actualizând și acutizând sensul din Ars poetica de Archibald McLeish:

A poem should not mean / But be.

Pe lângă tiparele pe care Adrian Rogoz le-a sistematizat și urmărit în textele din ultima parte a singurului său volum de versuri, oglindirile – inclusiv ca reverberații și complementarități – sunt recurente și supraetajate în Inima rezistentă. Memorabilă este parțiala oglindire simbolică a lui Adrian Rogoz în Ion Barbu, supranumit Unicul poet în dedicația ciclului Umbra geniului, grupajconținând versuri ermetizante care ar putea face obiectul unui studiu despre anxietatea influenței. Notele de subsol consemnează intervenția lui Ion Barbu în cazul unor poeme, iar, în secțiunea de Metaliteratură auxiliară, Adrian Rogoz mărturisește:

Din pricina dragostei pe care i-o purtam, am ținut seama de aproape toate observațiile lui (Inima rezistentă, p.119).

Pe Ion Barbu și Adrian Rogoz îi leagă totodată idealul mallarméan al cărții unice; atât că, în concentrarea sa exemplară, Joc secund este rezultatul devenirii, în timp ce Inima rezistentă – sintetizând patru decenii de poezie – ilustrează devenirea ca proces. Filiația Barbu-Rogoz trece de ermetismul epigonic al autorului Inimii rezistente, culminând tocmai în poezia din ciclul „TACE SENS NESECAT”, poezie al cărei sens bazal este de a recupera și de a aduce împreună fapte lingvistice închise ermetic. Mai spune Adrian Rogoz:

De la el [Ion Barbu] aveam credința în magia cuvântului (dar mai concret: certitudinea că limba noastră poate fi receptacolul unei permanente magii) și anduranța de a-mi crea tot mai tari obstacole în calea fluxului creator (Inima rezistentă, p.122).

Rămâne doar un pas de la această remarcă finală privind constrângerile creative și apropierea de mișcarea OULIPO; or, Adrian Rogoz povestește că însuși Raymond Queneau a citit – și a reacționat la – versiunea franceză a unui studiu privind „invarianțele fono-grafematice” (Inima rezistentă, p.122).
Tot în logica filiațiilor, ar fi de amintit că amplul poem Nimfaunesca, publicat de Adrian Rogoz în 1944 – la recomandarea lui Miron Radu Paraschivescu, în Revista Fundațiilor Regale –, comunică fertil cu După-amiaza unui faun de Stéphane Mallarmé. De asemenea, poemele cu „invarianți” ale lui Adrian Rogoz sunt afine în spirit holorimelor lui Șerban Foarță, inconfundabilul poet, tot el autor al unui pasionant Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, precum și al unei meritorii traduceri a lui Stéphane Mallarmé.
O altă oglindire în arhitectura Inimii rezistente are loc în raportul dintre tăcerea sub semnul căreia stă secțiunea finală și muzicalitatea din – și de dincolo de – titlul primului grupaj, Largo. Titlul primului poem, Acord final¸ este (și) un complement al invariantului, amănuntulprobând o dată în plus construcția riguroasă a volumului. Inima rezistentă  își conține de la bun început finalul și calea spre acesta – o fugă a esențializării dinspre muzică (în versuri ce aduc un oarecare tribut pentru „De la musique avant toute chose”) spre tăcerea ce pune în valoare muzicalitatea ultimă, a intimității anatomiilor fono-morfematice. Astfel are loc progresiva apropiere a lui Adrian Rogoz de ceea ce pare – atât conform lui însuși, cât și celor care au scris despre el – să-l individualizeze definitiv, să-l exprime ireductibil. Un volum de debut (mai tardiv decât al lui Arghezi!) cu dedicații pentru Dürer, Shelley, Emily Dickinson, Rimbaud, Vinea ș.a.,  intersectând simbolismul, modernismul, (neo)romantismul, ermetismul, avangardele (implicit „PICTOPOEZIA”), mitologia greacă, realismul socialist, haiku-urile, repere ale științei secolului XX etc. Pe scurt, o experiență multiplu inițiatică și sintetică, un aflux demn de o Inimă rezistentă în toată puterea cuvântului, dincolo de limitele textului de față.
La 100 de ani de la naștere, Adrian Rogoz rămâne un autor care merită să fie (re)descoperit, (re)citit, reeditat, valorizat în deplina lui complexitate. Un autor despre care ar trebui să nu se tacă.

Bibliografie:
Primară

Rogoz, Adrian, Inima rezistentă, București, Editura Albatros, 1981
Rogoz, Adrian, Roman aforistic, Norresundby, Editura Dorul, 2000

Secundară

Dufrenne, Mikel, Poeticul, traducere de Ion Pascadi, București, Editura Univers, 1971
Martin, Mircea, Identificări, ed. a II-a, București, Editura Tracus Arte, 2013
Pascal, Blaise, Cugetări, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Oradea, Editura Aion, 1998
Spiridon, Monica; Lefter, Ion Bogdan; Crăciun, Gheorghe (coord.), Experimentul literar românesc postbelic, Pitești, Editura Paralela 45, 1998

_________________________

Patrik Ouředník, un scriitor de neratat

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Sursă imagine: Radio Prague (via YouTube)

Ciprian MĂCEȘARU

În limba română au fost traduse, de către Helliana Ianculescu, trei dintre cărțile lui Patrik Ouředník, Europeana. O scurtă istorie a secolului douăzeci (2014), Momentul prielnic 1855 (2016) și Ad acta (2019), toate apărute la Editura Vremea, dar, în ciuda valorii lor excepționale, au rămas aproape complet necunoscute. De aceea, prezentul text nu este atât o recenzie, cât o încercare apăsată de a atrage atenția asupra acestei triste realități.

Voi prezenta acum Europeana, primul mare succes al lui Patrik Ouředník (a fost tradusă în mai bine de douăzeci de țări, ca și Momentul prielnic 1855) urmând, sper, ca în viitor să scriu și despre celelalte două.
Poate că Europeana induce posibilul cumpărător în eroare. Acesta ar putea crede, fără a răsfoi cartea, că este o lucrare clasică de istorie, așa că de ce ar fi interesat de un autor de care nu a auzit și care-i propune, crede el, încă o istorie a secolului XX? Dacă însă ar avea inspirația să deschidă cartea sau să se informeze pe alte căi despre ea, ar afla că e vorba, cum spune scriitorul și criticul literar Michel Crépu, redactorul șef, din 2015, al revistei Nouvelle Revue Française, despre „o uimitoare cărticică” în care

autorul face imposibilul pariu de a înghesui o istorie a secolului XX în numai o sută cincizeci de pagini. Rezultatul este la înălțime, o capodoperă de luciditate și de concizie, în care autorul a reușit să se așeze la o distanță care îngăduie să se vadă sub o altă lumină acest secol de coșmar (Revue des Deux Mondes, 7 februarie 2012).

Chiar așa stau lucrurile. Dar ce trebuie spus în plus este că avem de-a face cu un gen experimental, un hibrid, o proză-eseu, un colaj de-o virtuozitate formidabilă, mustind de sarcasm, de necruțătoare verdicte mitraliate nu cu ton moralist, ci cu ironie pură, lipsită de orice ideologie, o comedie a erorilor și-a ororilor, a orgoliilor stupide, a prejudecăților și a stereotipurilor, Patrik Ouředník încadrându-se în linia de aur a unor scriitori cehi precum Jaroslav Hašek sau Bohumil Hrabal. Grotescul nu poate lipsi într-un astfel de tablou al unei omeniri jalnice și aș spune că nu este întâmplător că Patrik Ouředník l-a tradus în cehă pe Rabelais.

Mi-am amintit, citind Europeana, de cuvintele lui Eugen Ionescu dintr-un interviu:

Lumea nu se poate schimba nici acum, nici mai târziu. Este de neschimbat. Pe măsură ce avansăm în timp, constatăm că suntem înconjurați și striviți de catastrofe și lucrurile nu vor evolua mai bine până la Apocalipsă.

Europeana este o carte incomodă pentru toți cei cu certitudini, pentru cei care apără orbește o anumită tabără. În mod imbatabil, Ouředník îți dovedește că răul s-a manifestat și acolo unde te aștepți mai puțin. Desigur, cele două războaie mondiale, fascismul, nazismul și comunismul sunt principalele sale ținte, dar îți vorbește și despre genocidul armean, criticându-i pe cei care îl neagă sau vor să îi minimalizeze gravitatea, despre cruzimea față de animale, despre religie, știință, divertisment, internet, psihanaliză, învățământ, cultură, politică, despre bombardarea Irakului de către SUA, despre neînțelegerile dintre sârbi și albanezi și despre bombardarea Serbiei de către NATO, despre… păpușile Barbie, hârtia igienică, pamperși, jogging, anticoncepționale și tampoane, totul într-o pendulare permanentă, incursiuni zigzagate în timp, evenimente din perioade diferite fiind înlănțuite cu un mare simț al limbii într-o proză sclipitoare. Iată cum începe cartea:

Americanii căzuți în Normandia în 1944 erau niște flăcăi vânjoși și aveau în medie 1,73 m înălțime, iar dacă s-ar fi așezat unul în continuarea celuilalt fiecare cu tălpile la creștetul următorului ar fi măsurat împreună 38 de kilometri. Nemții erau și niște flăcăi bine, dar cei mai zdraveni dintre toți au fost pușcașii senegalezi din Primul Război Mondial aceștia aveau 1,76 m înălțime așa încât au fost trimiși în primele rânduri pentru ca pe nemți să-i apuce frica. Despre Primul Război Mondial s-a spus că oamenii au căzut ca semințele și mai târziu comuniștii ruși au calculat cantitatea de îngrășăminte ce s-ar fi putut obține dintr-un kilometru de cadavre și câtă economie s-ar fi putut face la îngrășămintele străine scumpe prin folosirea la îngrășarea pământului a cadavrelor de trădători și de criminali. Și englezii au inventat tancurile și nemții au inventat gazul căruia i s-a spus iperită deoarece nemții l-au folosit prima oară lângă orașul Ypres dar se zice că informația n-ar fi adevărată și că i se mai spunea gaz muștar fiindcă era înțepător ca muștarul de Dijon și că acesta ar fi adevărul și unii dintre soldații care s-au întors acasă după război nu au mai vrut să guste niciodată muștar de Dijon.

În cotidianul Le monde, numărul din 7 mai 2004, Alexandra Laignel-Lavastine scria că

Europeana […] este o minunată inițiere în literatura central-europeană. Se regăsesc în carte cele două caracteristici ale acesteia: veșnicul conflict între moralism și anecdotă, aliat cu un inimitabil amestec de burlesc și melancolie – melancolia apropiindu-se de disperarea existențială – ca la Kafka, grotescul de absurd, ca în aventurile bravului soldat Švejk.

Sper că v-am trezit curiozitatea și că veți căuta cărțile lui Patrik Ouředník. Ar fi păcat ca un scriitor atât de interesant să nu aibă parte și la noi de publicul pe care îl merită.

________________________________________________________________

Ioșca și valea tăcerii

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Alina PAVELESCU

Așa a fost să fie: în luna în care m-am hotărât eu să scriu cronici de cărți ale unor scriitori de gen masculin au și apărut vreo cinci-șase romane românești, noi, proaspete și promițătoare, încadrabile la „literatura masculină”. N-a fost deloc ușor să mă hotărăsc cu care să încep și, până la urmă, am lăsat întâmplarea să hotărască în locul meu. Iar întâmplarea a vrut ca primul dintre ele, adică primul care a ajuns la mine, să fie romanul lui Cristian Fulaș, Ioșca (Editura Polirom). Am început să-l citesc fără să știu exact la ce să mă aștept. Urmărisem lecturile autorului în avanpremiera apariției, înțelesesem oarecum că era vorba despre un roman „greu”, dar asta nu avea cum să-mi spună foarte multe. Cărțile „grele” îl pun, cel mai adesea, într-o dispoziție încordată chiar și pe cititorul de cursă lungă, pentru că te aștepți la ceva complicat, chiar dacă, din nou adesea, nu știi exact la ce să te aștepți. Din fericire, cu Ioșca nu a fost deloc așa. Mi-am dat seama de asta încă de la primele pagini, cu care am constatat că trăiam într-un paradox: mă odihneam citind o carte „grea”. Acesta a rămas, de altfel, sentimentul ce m-a însoțit pe tot parcursul lecturii: m-am odihnit citind, mângâiată de ritmul blând, șerpuitor, egal, dar fără a fi monoton, ritmul de cântec de leagăn în care Cristian Fulaș își învăluie, pe tot parcursul cărții, deopotrivă personajele și cititorul. M-am odihnit în acea paranteză a timpului pe care reușește, încă de la primele fraze, să o creeze, o paranteză în care personajele – și cititorul, devenit cu ușurință unul de-al lor – se ascund în chip binefăcător de cruzimea istoriei.

În acest punct, un cronicar profesionist s-ar apuca să vă povestească despre ce e vorba în carte, dar eu aș mai adăsta puțin, atât cât să vă împărtășesc convingerea mea că orice carte trebuie să își aibă propria muzică interioară. Și că asta deosebește cărțile bune de celelalte: cărțile bune au o melodie a lor, care te urmărește multă vreme după ce le-ai terminat de citit, ba chiar și după foarte-foarte multă vreme, când în mintea ta s-au suprapus deja multe alte muzici și lecturi, ai uitat despre ce era vorba cu adevărat în acea carte anume, dar, dacă îi regăsești pe undeva titlul, îți amintești spontan melodia.
Ei bine, Ioșca e o astfel de carte, iar faptul că autorul ei a ales să nu cânte Wagner – deși ar fi fost poate plauzibil –, ci un mângâietor cântec de leagăn e, îndrăznesc să spun, o adevărată lovitură de maestru.
De fapt, nu se întâmplă cine știe ce în Ioșca. Se iubește, se bea, se tace, se râde, se întristează, se îmbolnăvește și, la un moment dat, se moare. În fundal, se construiește la nesfârșit o cale ferată, la fel de imposibil de terminat ca însuși drumul sufletului omenesc prin veșnicie. Și se contemplă natura, mai exact un munte, un râu, o vale, cam tot ce îi trebuie unei ființe pentru a înțelege că e păcătoasă, slabă și muritoare, dar că nimic din toate astea nu are de fapt nicio legătură, nici cu începutul, nici cu sfârșitul lumii. O lume simplă, în care nu e greu, dar nici ușor să trăiești, iar viețuirea în ea nu necesită nicio filosofie specială fiindcă ea însăși conține, în germene, toată filosofia lumii.
Despărțită de lumea cealaltă, cea „normală”, printr-o simbolică barieră pe care oamenii o trec când vin și pleacă spre „marele oraș”, lumea lui Ioșca se construiește pe doi piloni mitologici: iubirea (dragostea dintre Ioșca și Ilona e o adevărată cosmogonie, căci din ea se naște și se hrănește spiritul „văii”) și prietenia (maistrul Vasile, doctorul și preotul funcționează ca o trinitate olimpiană al cărei rol e mai ales acela de a veghea asupra celor doi eroi fondatori). Ioșca însuși – pe care, la primele pagini din carte, nu prea știi de unde să-l iei – se dovedește, până la capăt, plămădit din aceeași substanță din care sunt făcuți eroii clasici, cei ai mitologiei grecești. Poți să spui că tăvălugul istoriei a trecut peste el, dar ar fi inexact, căci el e cel care trece prin tăvălugul istoriei, făcându-și „muncile” cu o lipsă de dramatism ce l-ar fi uluit probabil pe însuși Hercule. Asta pentru că, în lumea lui Ioșca, oamenii nu-și propun să înfrunte zeii, ci doar să trăiască la adăpost de mâniile lor.
Complementul său feminin, Ilona, pare chiar mai aproape de zei decât Ioșca. Felul în care își asumă feminitatea și colosalul apetit erotic prin care își traduce nevoia de împlinire o fac să aparțină tagmei zeilor într-un chip pe care bărbații din jurul ei – și Ioșca însuși – nu-l înțeleg decât prea puțin, dar căruia fiecare dintre ei se simte dator să i se supună. Ilona nu e o Penelopă, ea nu stă acasă să își aștepte eroul, ci pleacă după el, îl găsește și și-l revendică întru refacerea acelei entități androgine ce reprezintă, prin jumătățile sale regăsite, nucleul întregului univers.
În jurul dragostei lui Ioșca cu Ilona, oamenii muncesc haotic, trăiesc mizer, beau mult și discută aprins despre existența și non-existența lui Dumnezeu, ambele la fel de (im)probabile. Toate personajele au un trecut încărcat de suferință, de cruzime, de secrete și păcate, la capătul căruia autoexilul în „vale” nu seamănă însă cu o expiere în purgatoriu, ci e, de-a dreptul, un refugiu în rai. Aceasta pare a fi principala trăsătură a văii lui Ioșca: e un rai al păcătoșilor, unul în care trebuie să fi păcătuit serios pentru a-ți câștiga dreptul să trăiești. Prezență mută, dar cu atât mai marcată, azilul de nebuni – singura construcție pe care reprezentanții istoriei mari reușesc să o termine în „vale”, pentru a-și ascunde în ea, fără remușcări, rebuturile – depune mărturie că granița dintre normalitate și anormalitate e întotdeauna foarte fragilă și că aceste două noțiuni, în măsura în care chiar pot defini spiritul omenesc, rămân întotdeauna discutabile.
Așa cum iubirea ei cu Ioșca întemeiază o lume, și moartea Ilonei are, în fond, aceeași semnificație. Ea va fi prima moartă a văii, cea despre care ni se spune de la început că, murind, va pune capăt unui ciclu al vieții. Cu moartea ei și cu nebunia lui Ioșca – pierderea femeii iubite îl înnebunește temporar pe erou și astfel mitologia e, o dată în plus, confirmată – se încheie în vale vârsta inocenței și începe  un ciclu nou, unul în care timpul se insinuează puțin câte puțin, fără a mai putea fi oprit, iar zeii asistă, prin ochii împăcați ai eroului principal, la tot mai evidenta lor ostracizare.
În contrast cu lumea din „vale”, complexă și încărcată de sensuri, societatea „normalilor” (prin „normali” înțelegându-i aici pe trăitorii în timp) e prezentată aproape exclusiv în note grotești și caricaturale. Aceasta poate să pară, în prima fază a lecturii, o alegere mai degrabă simplistă, care însă, pe măsură ce avansezi în carte, își găsește deplina justificare. Timpul – adică istoria – îl rătăcește pe om de esența lui și de esența însăși a vieții. Regăsirea nu poate să se petreacă decât pe două căi: una radicală și definitivă (ieșirea din timp, autoexilul în vale); cealaltă, presupus vremelnică și, cu siguranță, șocantă pentru cititor, prin fecundarea de către spiritul încă viu al văii (a se vedea scenele memorabile în care un Ioșca matusalemic e violat homeric de tinerele orășence în căutare de „răzbunare” sentimentală). Totuși, soluțiile paliative – cel puțin așa pare să ne sugereze autorul – sunt condamnate, mai devreme sau mai târziu, nu doar la eșec, ci și, mai ales, la ridicol.
Despre Ioșca lui Cristian Fulaș s-au spus deja și probabil se vor mai spune multe cuvinte de laudă, așa cum pentru aproape fiecare personaj al său s-ar putea scrie un roman separat. Criticii literari i-au despicat o parte din sensuri, unul dintre ei numind-o chiar cea mai marqueziană carte din literatura română. Nu cred însă că s-ar putea despica într-o cronică toată bogăția de înțelesuri a unui roman minunat, cu siguranță unul dintre cele mai reușite din literatura română și, foarte probabil, romanul-vedetă al anului literar 2021. De aceea, cronica mea nici măcar nu e o cronică, ci o invitație la lectură. Ca toate cărțile mari, Ioșca e o carte care îl provoacă pe cititor să mediteze asupra sensului vieții, să-și caute propriul sens și, chiar dacă nu va avea niciodată destul curaj sau destulă forță pentru a merge până la capătul întrebărilor, cel puțin îl va ajuta să se simtă cu un pas mai aproape de intuiția propriei esențe.
Într-o discuție cu autorul, la scurtă vreme după apariția romanului, acesta se declara mai degrabă sceptic că un personaj ca Ioșca ar putea „prinde” în spațiul nostru cultural. Eu susțineam și continui să susțin că da, căci, tot mai mult, omul de azi, fie și în modestul nostru spațiu cultural, are nevoie să își ațintească privirile, fie și numai în ordinea ficțiunii literare, spre posibilitatea unui rai (încă) accesibil.

___________________________________________________________________

Cristina Hermeziu și-a văzut de poezie

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Jurnalistă și publicistă bine-cunoscută, Cristina Hermeziu ne-a surprins publicând în 2016 un volum de versuri, Parisul nu crede în lacrimi (Editura Junimea), bine primit de cititori și de critici (volumul a fost distins cu premiul Opera prima la Festivalul internațional de literatură „Tudor Arghezi”, Dolj, 2017). Anul trecut, Hermeziu a publicat la aceeași editură o nouă carte de versuri, între timp îți vezi de viața ta, care, o spun din capul locului, demonstrează un progres evident față de cea dintâi. Aici, emoția e mai bine strunită, astfel că discursul poetic e mai proaspăt, mai modern, ducând la percutante și admirabile imagini, toate îmbibate de o atmosferă care, încă de la primul volum, s-a remarcat ca una dintre caracteristicile originalității poeziei scrise de Hermeziu.
între timp îți vezi de viața ta arată o scriitoare mai curajoasă, mai actuală, ceea ce dovedește o remarcabilă capacitate de înnoire, o evoluție rapidă. Ar fi fost păcat ca talentul și inteligența evidente în Parisul nu crede în lacrimi să nu își găsească o formă superioară de manifestare poetică.

Primul text, pe care îl reproduc integral, este definitoriu pentru noua artă poetică a autoarei: „(dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă) // pe la nouă patrușcinci seara plămânii Parisului / absorb precum fumul de țigară adânc toată ceața // lucrurile își arată muchiile clare / splendoarea celor șase fațete // (nenăscute încă micile nefericiri au poziție de fetus) // atracția gravitațională funcționează perfect / ceașca se sparge cioburile nu plutesc // (orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi) // ai pândit toată ziua configurația milimetrică a lumii”.
Volumul conține astfel de versuri puternice și, în același timp, suficient de bine „scuturate” de explicit, dovada că autoarea a găsit sunetul potrivit, „sunetul acela / care leagă […] / venele între ele ca pe niște / cabluri cosmice”. Sau, cum spune în alt loc, „șuvoiul acela / de sunet / pur și concav // ca geamătul de orgă / într-o catedrală”.
Hermeziu denunță falsa comunicare, comunicare jalonată de reci coordonate comerciale și digitale: „au trecut luni azi îți scriu e black friday / e mai ieftin e mai bun”; „mamele / fac fotografii în rafale tații fac jogging pe ecranul / tactil […] // (iubește-ți telefonul / ca pe tine însuți)”; „cimitirul intergalactic din hard disk”. Iluzia comunicării este o boală a lumii contemporane, în fond singurătatea indivizilor sporind cu atât mai mult: „mi-ai scris că / niciun epicur-lucrețiu-rousseau-nietzsche / nu ajută / când e să urce / plânsul / ca aburul / spre plafonul din baia încinsă”.
Sunt multe lucruri frumoase în cartea Cristinei Hermeziu, fie în texte cu un flux narativ mai pronunțat, precum cel în care apare ca personaj Morgan Freeman („eu și morgan freeman am căutat un sfert de oră / drojdia între rafturi / (avea o pălărie superbă și tot am văzut că era pe când / încă nu încărunțise)” etc.), fie în texte fulgurante, minimaliste („un cerb / aleargă de-a lungul trenului // (cad stele vechi / pedro ar spune / că ninge viscolit)”.
Principalele neajunsuri îmi par a fi, dar mult mai puțin prezente decât în cartea din 2016, unele tușe șaizeciste („arunc peste umăr / o piatră un miez de pâine o vorbă”; „m-am strecurat printre ploi seci”; „mările se evaporă / lăsând neglijent / ca dup-o noapte de iubire / rufăria lor de sare curată”; „capătul lumii e o gară pentru doi”, „ca o corabie / în rochie de seară / prin porturi albite de lună”…).
între timp îți vezi de viața ta e cartea unei poete autentice, o poetă cu o voce distinctă, de neignorat.   

_________________________________________________________

Supercalifragilistic…

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Ciprian MĂCEȘARU

Cărțile de debut cu adevărat remarcabile sunt rare. Avem multe volume promițătoare, dar puține sunt cele care capătă greutatea unor repere. Fragil (Editura Polirom, 2020) pare să fie o astfel de carte care convinge, care se impune cu maturitate. E adevărat însă că debutul este întârziat. Autoarea acestei culegeri de povestiri, Simona Goșu, este născută în 1976. Să debutezi la 44 de ani poate fi dovada unei înțelepciuni pe care cei mai mulți dintre scriitori nu o au, dar poate fi și rezultatul unui îndelungat proces de elaborare în urma căruia autoarea a dat deja tot ce e mai bun.

Citind Fragil te poți întreba, remarcând o anumită monotonie a temei (copii în situații delicate, emoționante): oare va putea Simona Goșu să scrie și despre altceva? Eventual și altfel. Mă grăbesc să spun că autoarea îți răspunde la această întrebare chiar în acest volum. Pe lângă faptul că revelarea fragilității copiilor se manifestă în situații mereu diferite (astfel că ușoara monotonie de care aminteam e învinsă de cursul aproape mereu surprinzător al povestirilor), trebuie subliniat și faptul că nu e vorba în mod exclusiv de fragilitatea minorilor, ci uneori și de cea a adulților. În plus, sunt câteva texte în care imaginea copilului este discret prezentată (Hotel Paradis – poate cea mai bună proză din carte, realmente o bijuterie, amintind de J.D. Salinger, John Cheever sau Raymond Carver) sau nu apare decât ca manifestare reziduală în comportamentul adulților (Feeling scared is good). Cât despre a scrie altfel, Goșu e la fel de convingătoare și în prozele alerte și dense, foarte scurte și de-o estetică viguroasă, La ștrand și deja amintita Feeling scared is good. Combustibilul ambelor texte este sentimentul de panică. Dacă în primul e vorba despre o fetiță care, neobservată de mama ei, alunecă în apă („[…] simt că alunec cu slipul pe marginea verde, lipicioasă de la mal. Îmi văd picioarele cum intră ușor în apă. Mă răsucesc iute către mal. Încerc să mă prind cu mâinile de marginea vâscoasă. Dar nu am ce să apuc. Înfig unghiile în mușchiul verde. Simt cum îmi intră firicele verzi pe sub unghii. Alunec ușor, cobor cu mijlocul, ridic mâinile în aer. Nu țip, nu vreau să o supăr.”), în cel de-al doilea, o tânără pornită într-un tur cu o gașcă de hipsteri e nevoită, deși îngrozită, să coboare alături de ceilalți, pe bicicletă, un deal amețitor. Alături e un fel de-a spune, pentru că, evident, rămâne ultima, încercând din greu să se lase dusă nu atât de drum, cât de viață, „de senzația de zbor”, pentru că ea este „cea mai calculată corporatistă nemăritată, ultima rămasă din departament”. Avem senzația, citind, că nu facem decât să coborâm dealul împreună cu tânăra de pe bicicletă. Textul e ca un vis povestit unui psihanalist, psihanalistul fiind, desigur, fiecare dintre cititori. De altfel, întreaga carte e compusă din întâmplări psihologizate, fie că e vorba despre copii prinși în jocul nepăsător, cinic sau lipsit de înțelegere al adulților și/sau al altor copii, despre inocența exploatată de adulți sau care se transformă, mai mult sau mai puțin voit, în cruzime (memorabilă e povestirea Lumina, al cărei îngrozitor final mi-a amintit ce am simțit citind scena din Grădina de ciment, romanul lui McEwan, în care niște copii vor să-și acopere cu un cearșaf prea mic mama decedată), fie despre adulți în degringoladă, care se zbat pur și simplu să trăiască, iar uneori, ca în textul care deschide volumul, Aleea Duetului 26, nu mai reușesc.

Fragil este un volum impresionant, care nu conține nici măcar un singur text ratat, chiar dacă nu toate sunt la aceeași înălțime. Simona Goșu ne-a dat probabil cea mai bună carte de debut din 2020 și se înscrie printre cei mai înzestrați prozatori români de azi.

________________________________________________________________

Istoria universală sub semnul ţânţarului

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Doru CĂSTĂIAN

Trebuie să recunosc, n-am mai citit de ceva timp o carte atât de ataşantă şi reconfortantă precum Ţânţarul lui Timothy C. Winegard. Scrisă în stilul şi tradiţia lui Jared Diamond, pomenit de altfel de câteva ori în carte, lucrarea lui Winegard, naturalist, istoric, antrenor de hochei şi ofiţer în rezervă în armata canadiană, reuşeşte o sinteză fluentă a celor mai importante momente din istoria lumii, momente care au în comun în mod incredibil (sau poate nu tocmai) prezenţa mortalului prădător transmiţător al unora dintre cele mai distructive boli cu putinţă. Deşi, după arheologiile foucauldiene, istoria Analelor şi pletora de abordări sociobiologice şi socioistorice, o anumită sensibilitate publică a fost creată cu privire la istoriile de tip bottom-up, încă e greu să ne stăvilim mirarea în faţa descoperirii ocazionale a teribilei forţe de influenţă istorică a factorilor aparent minori, uşor de trecut cu vederea şi de exclus din explicaţii. Creierul nostru, prins în erorile simetriei asupra cărora ne avertizează neîncetat psihologii, ar dori şi s-ar aştepta ca evenimentele mari să aibă cauze pe măsură, căutăm explicaţiile marilor victorii şi înfrângeri în psihologia eroilor sau pe câmpul valorilor culturale sau al strategiilor militare de geniu. Şi totuşi, o familie de insecte, neobosită şi omniprezentă, s-ar putea dovedi o forţă mai eficientă şi mai relevantă decât macro-mecanismele umane şi istorice. De la războiul peloponesiac până la marile conflicte ale secolului XX şi de la saga alexandrină la marile provocări ale epocii CRISPR, ţânţarul a fost mereu aici urmându-şi repetitiv şi neînduplecat programul evoluţionist, neutru şi indiferent la (de)zbaterile noastre, la valorile, ideologiile şi filosofiile umane. Cumva ironic şi oportun, cartea de la editura Publica apare într-un moment de încremenire şi strupefacţie pandemică globală după ce vreme de aproape un secol omenirea civilizată s-a simţit, pe drept sau pe nedrept, justificat sau nejustificat, pusă la adăpost de atacurile epidemiologice de amploare care, din Antichitate până în modernitatea timpurie, au pus-o la încercare. Volumul de faţă ne aminteşte aprioricul epidemic al istoriei noastre. O carte scrisă accesibil fără a fi superficială, redactată pilduitor fără a fi fals moralistă, care se citeşte cu desfătarea celui îndemnat să reparcurgă istoria lumii dintr-o perspectivă nouă şi proaspătă şi care, la un prim nivel de lectură, se poate dovedi întru totul îndestulătoare. La un nivel mai profund, filosofic dacă vreţi, cartea este o extinsă meditaţie despre fragilitate, hazard şi locul speciei umane în peisajul lumii vii. Contrapunctul realizat magistral de autor între marile momente ale istoriei, îmbibate de ideologie, planuri măreţe, discursuri filosofante pe de o parte şi travaliul tăcut şi indiferent al unor insecte săpând surd la temelia marilor naraţiuni şi fapte de arme ale umanităţii de cealaltă parte creează un efect fabulos. În peste 600 de pagini, ne trec prin faţă imperii protejate sau subminate de capriciosul ţânţar, macedoni şi cezari aflaţi la cheremul proboscitelor însetate, cele mai falnice armate ale lumii răpuse fără milă de teribila malarie Falciparum sau de groaznicul elefantiazis (filarioza).

Pentru mine, parcurgerea istoriei lumii văzută ca istorie a implicării ţânţarului în istorie a fost una dintre cele mai bogate experienţe intelectuale recente. Din punctul meu de vedere, Winegard reuşeşte cu brio ceea ce la început părea un pariu mai mult decât riscant. Ipoteza enormă a celui mai aprig prădător ca actor principal pe scena istoriei capătă treptat, cu fiecare pagină, consistenţă şi credibilitate. Autorul reuşeşte să ne convingă fără a forţa nota, fără a fabula cu voioşie şi fără a comite vreuna dintre erorile uzuale ale argumentaţiilor cu teză. Fără a nutri ambiţii teoretice excesive, de un empirism blajin şi de un echilibru înţelept, Ţânţarul este o apariţie absolut remarcabilă în peisajul literaturii de popularizare ştiinţifică într-una dintre cele mai bune colecţii de gen din ţară. Cartea este cu atât mai relevantă cu cât poate contribui activ, pentru mulţi cititori, la atenuarea şcolului pandemic. Trebuie să recunoaştem, cei mai mulţi dintre noi, venind din istoria atipică şi anormal de protejată a unui secol aflat sub semnul vaccinării şi al creşterii competenţei medicale, înţelegem abia acum cu adevărat cât de fragilă şi de interconectată la ansamblul lumii vii ne este existenţa.

O notă aparte merită şi traducerea, limpede, corectă, fără greşeală.

Tânţarul. O istorie despre om şi cel mai mortal prădător este o lectură pentru care, fără doar şi poate, merită să vă faceţi timp.

__________________________________________________

Back To Top
Scroll Up