PROZĂ

Spre Alpha Centauri. O călătorie între etajele unui bloc

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Liviu G. STAN

Sunt multe povești care nu-și vor găsi locul în eforturile de conservare a brutalismului în Europa de Est și vor fi sortite uitării. Mă gândesc la anumite reverii ale vieții în blocurile comuniste.
Verile brăilene ale copilăriei mi-au rămas acut în amintire. În special orele prânzului – când în apartamente se lăsa picoteala siestei și tăbliile cu „Păstrați liniștea…”, iscălite cu pensula de câte un vecin în garaj și bătute în cuie la toate etajele deasupra panoului electric, căpătau relevanța unui hrisov împărătesc.
Afară, soarele ardea într-un vortex, dar zăpușeala nu îndrăznea să sfideze granița grătarului de șters tălpile de la intrarea blocului. Dincolo de ușile masive din fier, marmura comunistă cu picățele degaja din pardoseală o răcoare odihnitoare, ce făcea front comun cu somnolența amiezii.
Îmi scoteam călcâiele din papucii cu scai și puneam talpa pe marmură, pregătindu-mă de înfruntare. Apoi, dezlipind sigiliul de scai și prinzându-l ca un garou, îmi făceam din papuci cotiere. Îmi frecam palmele de trepte, umplându-mi-le de praf, ca să fiu sigur că nu-mi vor aluneca din cauza transpirației. Așa cum vedeam că fac gimnastele lui Bellu și Bitang.
Cât timp scara se golea la prânz de prezența vecinilor, adoram să mă cațăr între balustrade până la ultimul etaj.
De sus, un con de semiobscuritate cobora vaporos, ca un fascicul de raze proiectat prin ferestrele unui templu, prin spirala dreptunghiulară compusă de balustrada cu gratii subțiri și îmbrăcată într-un material negru, cauciucat și rugos. În con puteau fi depistate diverse nuanțe luminescente, în funcție de becurile de la fiecare etaj. Majoritatea becurilor – închise în carcasele lor ca niște colivii și pline de pânze de păianjen – erau oarbe, degajau o lucoare gălbuie, ca și când ar fi fost niște firide în care tremura fitilul unor candele. Uniformitatea ascetică era însă întreruptă agresiv la etajul 4 de șase neoane albe care împrăștiau parcă lumina unui laborator biochimic.

Și începea escalada. Îmi închideam pumnii în jurul gratiilor și urcam pe lateral, punându-mi talpa pe marginile treptelor.
Fiecare etaj corespundea în imaginația mea unei probe de joc video, iar vecinii erau năluci cu superputeri a căror misiune era să mă împiedice să ajung la capătul traseului.
La etajul 1: locuia George, DJ-ul cartierului. Tipul ăsta încingea cele mai tari petreceri rave din fața scării, nestingherit de țipetele vecinilor. În una dintre expediții, când mă apropiam de teritoriul său, deasupra balustradei s-a ițit căpățâna lui tunsă militărește, cu un rânjet sardonic, și deodată întregul corp mi-a fost zguduit de decibelii unei boxe uriașe de magnetofon Akai, lipită de balustradă, din care răsuna „No Good” de la Prodigy. Forțându-mi timpanele, valurile asurzitoare m-au făcut să țip de durere și să calc în gol la un pas de-a mă prăbuși în vidul de sub mine. Însă m-am redresat în ultima clipă și dintr-un salt agil m-am legănat cu o mână atârnată de-o gratie, în timp ce cu celălalt braț am scos de la spate un Smith&Wesson 29, exact ca cel folosit de Clint Eastwood în „Dirty Harry”, și-am descărcat foc după foc în difuzoare până când vacarmul a încetat.
La etajul 2: m-am înfruntat cu Domnul I. Abțiguit bine, cu obrajii ciupiți de cuperoză, client fidel al bodegilor de lângă șantierul naval, acesta mi-a atacat degetele. Și-a desfășurat lângă balustradă trusa de scule, de unde a scos un patent și-o cheie franceză. Înarmat cu ele, s-a năpustit pe trepte și a început să lovească în gratii, căutând să-mi sfredelească falangele degetelor și obligându-mă, pentru a mă feri, să sar de pe-o parte pe alta a balustradei. Dar pe cât de repede încercam eu să înaintez în salturi, pe-atât de repede se mișca și el de pe-o parte pe alta, încât de cum îmi încleștam degetele de gratiile de pe partea dreaptă, loviturile uneltelor apăreau imediat cu scântei și trebuia să mă împing cu tălpile în marginea treptei și să revin pe partea stângă. Timp în care brațele îmi slăbeau, picioarele creșteau în greutate și abisul îmi pendula sub tălpi așteptând să cad dintr-o clipă în alta.
Fix în momentul în care Domnul I. era pe cale să mă arunce în gol, cu un ultim strop de energie m-am agățat cu ambele mâini de gâtul lui și dintr-o tracțiune l-am mușcat de nas – mi-am înfipt cât am putut de tare dinții. Totul a durat mai puțin de trei secunde. Un urlet de durere a răsunat în zeci de ecouri sub mine, urmat de patent și de cheia franceză, pe care le-am auzit cu o claritate absolută izbindu-se de podea.
Și tot așa.
La etajul 3: mă înfruntam de obicei cu F.M. de la „Gaze”. Acesta avea o boală de piele, i se decojea epiderma ca la șerpi. De fiecare dată, ieșea cu o tăviță și încerca să verse peste mine o ploaie de pielițe. Trebuia să mă feresc de solzii lui, fiindcă săpau în carne ca smoala fierbinte. Iar la etajul 4: dădeam lupta finală cu Marțafoiu’, vestitul alconaut care semăna la mutră cu Victor Newman din „Tânăr și neliniștit”. Mustața lui de spahiu mă aștepta deasupra balustradei; însoțită, lângă obraz, de sclipirea unei lame de topor. Toporul cu care, în realitate, Marțafoiu’, când se îmbăta muci, pleca s-o ia pe nevastă-sa de la muncă. Din fericire, nu l-a folosit niciodată ca să producă o știre horror.
Liane de Amazon au curs peste balustrade. Cascade. Pereți de ghețari. Rădăcini noduroase ieșind din huma jilavă a unei scorburi gigantice, de mărimea caldeirelor, în care coboram cu inima în gât și cu ferma convingere că acolo jos aveam să găsesc o unealtă ciudată de provocat cutremure în cartier.
De fapt, poate că eram doar un recipient de reincarnare, unul dintre urmașii copiilor cățărători ai lipoveanului Max și duceam mai departe o tradiție a spleen-ului brăilean. Altfel spus, să finalizez cu o poveste.
Pe la 1900 şi ceva, citesc în reproducerea unui document, existau două personaje inconfundabile în luncile de la poalele Brăilei, în nămolniţele cartierului Băligoşi (astăzi Comorofca), unde se aruncau fecalele cailor de la cazărmile de pe Carantinei.
Carantinei se înalță pe o costișă cu vedere spre Dunăre. În magherniţe, care aveau să devină un focar de ciumă, trăia sărăcimea hamalilor din port. Tot aici, în inima tabieturilor pestilențiale, era şi pepiniera contrabandiştilor din Lacul Cărămidarilor, precum şi cartelul cuţitarilor.
Ei bine, în norodul pestriţ al haznalelor cică se remarcau doi dilii.
Primul diliu: nea Pană Drăgan, fost şef de moară. Când a fost vorba să plece la război, Pană Drăgan, om pragmatic, s-a automutilat, tăindu-şi două degete. Scăpat de înrolare, Pană Drăgan şi-a văzut liniştit de viață: le spunea tuturor că atunci când era nervos, umbla haihui pe uliţe şi dezbraca femei cu puterea hipnozei. Într-un final, Pană şi-a tras un grup profitabil de spiritism care presta – pe bani frumoşi – servicii de meteorologie vaporenilor.
Al doilea diliu, strămoșul meu: un lipovean numit Max, febleţea copiilor. Pretutindeni era însoțit de un sobor de copii. Neofiții bâzâiau pe lângă el căutând care mai de care să-i intre în grații. Dar Max nu ceda insistențelor. Ce urmăreau ciutanii? Ca Max să-i plimbe cu un ascensor special, cu care lipoveanul jura că putea urca spre Lună. Așa că puștanii se ascundeau la pândă noaptea în pomii de lângă curtea lui Max. Și aștepau. Și așteptau – la căderea fiecărei nopți, indiferent dacă își băgau în sperieți părinții. Luna trona impasibilă și necucerită în tăriile nopții. Și ascensorul mârșavului Max tot nu se arăta. De atâta speranță, unii copii nu mai voiau să coboare din copaci, îi apuca un soi de boală psihică, o dambla astronomică, și tații se urcau după ei cu scara și-i dădeau jos cu forța luându-i la palme. Alții, furați de somn, se scurgeau de pe crăci și-și rupeau ba o mână, ba un picior. Indiferent de riscuri, ciutanii erau a doua zi iarăși în pomi, păsări himerice îmbolnăvite de melancolia Lunii. Dar în curtea jigărită a lui Max tot nu se arăta ascensorul-minune.
La un moment dat, unul dintre copii n-a mai rezistat și i-a spart capul lui Max cu un fier. Și dacă ceilalți tovarăși de suferință nu l-ar fi imobilizat, puștiul i-ar fi făcut zob craniul. Se zice că era atâta furie în trupușorul prost hrănit al acelui copilaș, încât părul i s-a făcut alb ca făina după acea cădere nervoasă.
Sau alb ca Luna, după mărturiile altor surse menționate în document.

________________________________________________________

Back To Top
Scroll Up