PRIMARUL GHINIONIST ȘI GITTA, FIICA LUNII

PRIMARUL GHINIONIST ȘI GITTA, FIICA LUNII

de Elena Claudia Constantinescu

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

(Fragment din cartea în lucru Fiica Lunii)

S-a trezit plin de bube roșii, rotunde ca năstureii, care-l mâncau de-i cădea leșin la inimă. Le-a văzut în oglindă, dimineața, când a intrat în baie să se bărbierească. Bulinele explodaseră peste tot, pe trup, pe brațe, pe picioare, pe față, chiar și pe pielea capului, încât îi era rușine să mai scoată capul în lume. S-a gândit că i se trage de la preparatul din carne de miel marinat în suc de lămâie cu mult usturoi, kleftiko, servit împreună cu consilierii, la restaurantul grecesc, dar nimeni în afara lui nu pățise nimic. A sperat că-i intoxicație, că dermatologul o să-i rezolve urgent situația, însă bărbatul în halat alb a căscat ochii, a plimbat lupa în sus și-n jos, i-a privit îndelung burta, subsuorii, zona de sub țâțe, a privit pe tabletă niște imagini cu buboși, a plescăit, s-a scărpinat în barbă, după care l-a întrebat cu inocență: „Ce-i asta, domnule?! N-am mai întâlnit așa ceva până acum.” I-a completat totuși o rețetă plină de medicamente care n-au avut niciun efect. A schimat medicul, apoi altul, și încă doi. Patru în total. Continua să rămână pictat, mâncărimea îl seca la inimă ca și când ar fi avut râie. Și asta nu era tot. Conform zicalei, un rău nu vine niciodată singur, mai căzuse o belea pe capul lui. De câteva săptămâni îl urmărea o arătare. Întâmplarea a ținut-o un timp pentru el, i-a fost rușine să vorbească. Prima dată a zărit-o seara, în fața geamului, în momentul în care trăgea obloanele. Părea un schelet de barză sau mai degrabă unul de struț, roșu incandescent, cu picioroange și cioc. Iasma nu s-a mișcat din fața ferestrei, a rămas acolo vreme de ore bune. Din când în când, gata să facă pe el de frică, își furișa privirea printre lamelele jaluzelei, să controleze dacă mai e acolo. Era.
De data aceasta a dat vina pe vinul primit cadou de la un afacerist din zonă care dorea o aprobare pentru un teren. Un Merlot vechi, sec, maturat în butoi de stejar, cu aromă de cuișoare și cedru. L-a cucerit buchetul și culoarea granat și s-a păcălit că-i slab, că nu-l zăpăcește. A golit de inimă albastră o sticlă întreagă, lăcrimând, că nu reușește să găsească leac bubelor, dar mai abitir din pricina singurătății. De două luni îl părăsise nevasta după ce-l prinsese cu secretara și îi făcuse scandal. A bătut-o, prima oară de când erau căsătoriți, iar ea și-a strâns catrafusele și s-a mutat la mamă-sa. A băut înjurându-i pe cei patru medici care-l consultaseră și ridicaseră din umeri, a băut înjurând-o de asemeni pe soacră-sa care-l făcuse fustangiu, berbant, golan, fustangiu, băbălău, caftangiu, nerod și câte și mai câte în fața Primăriei, cu o gură cât o șură. Nebuna năvălise în clădire, o târâse pe amantă-sa pe scări, de păr, și-o ciufulise în stradă, de-i văzuse toți trecătorii și se cruciseră, în timp ce el tăcea ca mortul în păpușoi. Nu mai credea că-i cale de împăcare și pe undeva avea inima grea, se întreba dacă a meritat. În ciuda vorbelor grele care se spuseseră nu putea să șteargă tot ce fusese frumos între ei. Cândva, după Tănțica i se aprinseseră rău călcâiele. Își amintea bine. Pe-atunci în sat aveau un singur cinematograf, unul amărât, unde tinerii se duceau la fiecare sfârșit de săptămână. El mergea cu un grup de băieți, ea însoțită de o fată. Îi căzuse cu tronc de cum o văzuse și se frământase multe zile și nopți cum să facă s-o abordeze, să-i câștige inima. Părea timidă, tăcută, la locul ei, greu de cucerit. Frumușică. Nu-i arunca nicio privire, apărea, vedea filmul, după care dispărea iute pe străduța pietruită care urca în pantă. Casa ei era la câteva sute de metri de cinematograf, cu gard înalt. Doi ani a suspinat, făcând ture prin fața porții ei, unde îl lătra furibund câinele negru al familiei. Era elevă în ultimul an de liceu, el cu doi ani mai mare, când, în fine, s-a întâmplat să se nimerească amândoi la o sindrofie, de ziua unui prieten comun. De data aceasta au vorbit, au dansat, el și-a deschis inima. A părut flatată de statornicia sentimentelor lui. Au devenit prieteni nedespărțiți și după alți doi ani s-au căsătorit. Apoi s-au născut fiică-sa și, la scurt timp, băiatul. Erau o familie fericită, modestă. Trăiau din salariul lui de funcționar la Primărie, îi mai ajutau și părinții. A fost sfătuit de șefi să intre în politică și s-a înscris. Viața li s-a schimbat în bine, a cunoscut oameni influenți, și-a desăvârșit studiile la o facultate particulară și s-a trezit licențiat în Drept. A continuat să lucreze în Primărie ani în șir. Copiii s-au făcut mari, s-au căsătorit, lor le-au ieșit fire albe, Tănțica s-a îngrășat, i-au căzut liniile feței, nu mai era fata cu mijlocel tras prin inel și ochi de căprioară. În urmă cu șase ani, odată cu împlinirea vârstei de cincizeci de ani, a fost ales primar. Responsabilități multe, mai puțin timp liber, mai mult pe la birou, toată ziua nas în nas cu secretara, o tinerică mai fragedă decât fiică-sa, care îi masa gâtul, răspundea la telefon, îi făcea cafele amare și ținea evidența celor înscriși pentru audiențe.
Vârsta și funcția l-au schimbat, era mai plin de el și mai încrezător în forțele sale. Și, azi așa, mâine așa, și-a băgat Dracu coada și s-a încurcat cu fătuca. El i-a cumpărat o garsonieră, ea a plătit în natură. A fost prudent, dacă nu ciripea cineva n-avea cum să afle nevasta, dar, iată, a aflat până la urmă, l-a urmărit și asta a fost, a izbucnit scandalul și tot restul. Cel mai mult l-a durut reacția copiilor. Fiică-sa a lăsat respectul la o parte și i-a strigat că nu-l mai recunoaște de tată, că i-e rușine cu el, că a făcut-o de râs în fața soțului, că s-a comportat ca un câine în călduri. Băiatul s-a controlat mai mult, însă nici el nu l-a menajat când l-a privit acuzator în ochi și l-a întrebat: „Ce dracu, măi tată, e mai tânără decât fiică-ta, ce-a fost în capul tău?!” Părăsit de familie, spre seară a fugit la secretară, dar tânăra nu i-a mai deschis zâmbitoare ușa, în cămășuța transparentă cu volane, a scos doar capul și i-a spus că s-a terminat, pune punct, i-a ajuns, e plină de cucuie după papara încasată în fața trecătorilor. A încercat s-o sperie că-i ia garsoniera și-o lasă pe drumuri, dar nenorocita i-a râs în nas și i-a spus că anunță Curtea de Conturi sau Direcția Națională Anticorupție să-i umble prin hârțoage. De unde a avut banii de garsonieră?! Din buzunarul lui?! Haida de! Vrea să-l dea în gât?! Îl va da. A uitat că a îmbătat oamenii la crâșmă contra promisiunii de vot, că a dat șpagă electorală?! Că a luat bani pentru lucrări care au rămas nerealizate, că a făcut mișmașuri cu terenuri?! Și câte și mai câte.
Singurul om care-i rămăsese alături era mamă-sa. A plecat spre ea, ahtiat să primească un sfat, o vorbă caldă. Erau mulți nori pe cer, o pătură compactă, groasă, care coborâse întunericul de pe munte mai devreme decât ar fi fost cazul. Era înnegurat, auzea foșnetul pădurii și pașii săi. Era frig, deși sfârșit de aprilie. Ciupea vântul. La un moment dat se încălzise binișor, apăruseră mugurii, apoi se răcise din nou. Și-a ridicat gulerul paltonului și a pornit buimac spre ulița copilăriei. Deodată, ca din pământ, a apărut în fața lui arătarea fosforescentă care l-a condus până în fața casei bătrâne. L-a însoțit patru-cinci ulicioare până în celălalt capăt al așezării. Mergea cu câțiva pași înaintea lui. Se oprea el, se oprea și ea. Pornea el, pornea și ea. Grăbea el pasul, grăbea și arătarea. Mai mult sălta, țopăia, decât călca. Un schelet! Și era roșu aprins ca metalul scos din furnal. O mortăciune vie. Își făcuse cruci după cruci, dar stafia nu dispăruse. A năvălit peste bătrână galben ca ceara: „Maică, nu știu ce se-ntâmplă, dar, uite, așa și-așa…” A povestit cu de-amănuntul, sincer, n-a scăpat nimic: Tănțica fugită la mamă-sa, copiii de partea ei, supărați, mucoasa de secretară care-l amenință cu reclamațiile, bubele de care nu scapă, scheletul hoinar care-i apare seară de seară, înnebunindu-l, singurătatea, zâmbetele răutăcioase ale cunoscuților, spaima de un control la Primărie… Ce să facă? Ce poate să însemne tăvălugul ăsta de nenorociri? O cunoștea bine pe mamă-sa, femeie muncită, fiică de țărani săraci, știa că-i credincioasă, dar în același timp superstițioasă până peste poate. Bătrâna s-a tras mai aproape de el, l-a privit cu milă și l-a mângâiat îndelung pe părul încărunțit. Ca-n copilărie. O durea starea lui, știa și el asta. I-a spus că a făcut lucruri care nu i-au plăcut lui Dumnezeu și a primit pedeapsă. Să meargă la preot sau la Gitta, ea nu știe ce să-l sfătuiască. Atât ar vrea, să-și aducă nevasta înapoi și să se împace cu copiii. A pierdut o femeie gospodină, de casă, pentru o fătucă fără rușine. Nu o doare că vorbește lumea, gura lumii-i slobodă, dar o doare că și-a sricat el viața și s-a rupt de familie. Pentru asta plânge în fiecare zi.
A rămas peste noapte la ea. Femeia s-a bucurat, a pus pe plită tuciul, a învârtit o mămăligă, peste care a turnat lapte dulce de oaie, cumpărat de la stână. Și-a amintit de copilărie, de tat-său, de perioada în care bătea maidanul cu băieții, iar mamă-sa îl spăla, seară de seară, în lighean pe picioare, cu săpun de casă, ca să se urce curat în așternuturi. Rămas singur în odăița de la stradă, cândva camera lui, s-a întrebat: acum încotro?! Nu-i dădea inima ghes să meargă la părintele Vasile, fiindcă bănuia ce o să-i spună. Să mai vină pe la biserică, să se împărtășească, poate și pe la vreo slujbă și să-i dea bani să-și construiască Capela Mortuară, așa cum îi tot bătea capul de ceva timp încoace. Se hotărî. O să meargă la Gitta, țiganca, asta ghicește, lumea vorbește că-i foarte bună, poate-i spune ceva de bube și de bărzoiul mort și înviat care nu-i dă pace, popa ce să-i zică în afară de niște sfaturi legate de posturi negre și mătănii? Înainte de a se înveli cu velnița lățoasă din lână de oaie, care-i dădea și mai mari mâncărimi, fiindcă era aspră și firele ei treceau prin cearceaf, merse la fereastră și scrută întunericul. Voia să știe dacă-i tot acolo. Becurile de pe stâlpii din fața curții erau arse, nu le mai schimbase nimeni. Se simți vinovat, măcar de mamă-sa să fi avut grijă. Dacă iese noaptea afară, cum nici nu vede bine, își poate rupe oasele în caz că se împiedică. În loc să-i mai repare câte ceva prin gospodărie, să-i mai aducă câte-o prăjitură de cofetărie, după care știa că se dă în vânt, i-a cumpărat pițipoancei bomboane fine de ciocolată și bijuterii și a pierdut timpul cu ea. Oricum, în fața porții, măgăoaia nu mai era. Măcar atât! Murmură Tatăl nostru, își râcâi pielea cu unghiile timp îndelungat, se perpeli și adormi spre ziuă.
A doua zi trecu pe acasă, se schimbă la costum și cravată, dădu pe gât două cafele, se opri și la serviciu vreo două-trei ore, dădu dispoziție să se pună becuri la stâlpi, și-apoi, spre prânz, coborî panta spre casa Gittei Pișloagă. Ziua era mai luminoasă și mai caldă decât precedenta, fiindcă se deșirase plapuma de nori și se rupsese-n zdrențe, iar razele soarelui se strecuraseră imediat printre tăvălugii cenușii, ce semănau cu lâna scărmănată. Și cu țiganca avusese în iarnă o altercație. Venise însoțită de doi țigani să se plângă că i se prăvale zăpada de pe munte peste casă, iar ei, cei din Primărie, dau mână liberă hoților de lemn, care taie brazii și fac afaceri necurate. Intraseră peste rând, cu noroiul șir, îi umpluseră biroul de apă murdară scursă de pe galoși, țipaseră, se aoliseră, amenințaseră, făcuseră circ. Aproape îi dăduse afară și acum se întreba dacă femeii i-o fi trecut supărarea sau o să-l dea în brânci pe uliță, fiindcă în ziua aceea plecaseră toți trei afurisindu-l în limba lor indo-ariană.
O văzu de departe, în afara curții, în poartă, așteptând parcă pe cineva. Arăta ca o varză cu multe foi, având în vederea mulțimea boarfelor. Fustă, pulovăr și ilic lung de lână împletit la andrele. Se arătă mirată că-l vede:
– Veniși în control pe vale, bre?! Ce-ai pățit?!
Răspunse că a venit la ea.
– Haoleu, reacționă, da’ ce-am făcut, soro?!
O liniști. Are nevoie de ea, vrea să-i întindă cărțile și să-i citească în cafea.
Pe fața femeii se lăți satisfacția. Răspunse:
– Nu pot, bre, să te servesc, îmi fată scroafa. Sunt supărată rău c-au apucat-o durerile taman acu’, când m-am nemerit singură. Mă uit de cineva, să m-ajute, și nu văz pe nimeni.
Încercă:
– Păi, până fată, poate, totuși…
– Esclus, poci cuvântul, după care-i veni o idee năstrușnică. Știi ceva?! Hai, intră să m-ajuți s-o moșesc și după aia te-oi ajuta și eu în problema matale. Altminteri nu mă bag nici moartă, oricum nu meriți.
Nu uitase. Bâigui:
– Poate mâine atunci. Sau poimâine. Când zici.
– Esclus, repetă, m-ajuți, te-ajut. Nu-i nici vecina acasă, iar cu ailaltă, bețivanca, nu vorbesc de doi ani. Mi-a mâncat găinile. Una câte una. Le-am văzut fulgii în curte. Hai, scoate-mă din belea, mămică, altminteri nu aștepta ajutor de la mine că nu ți-l dau! Văd că ești bubos, poate te scap. Și, ca să-ți fie clar, mai tare mă doare de scroafa mea decât de problemele matale.
Primarul nu mai moșise nicio scroafă și nu avea idee cât poate dura nașterea. Gândi că-ntr-o oră-două se va termina. Înțelesese că dacă nu-i dă o mână de ajutor acum, când are nevoie, trebuie să-și ia gândul c-o să se mai ocupe de el. Și-atunci?! Atunci ce va face?! Încotro o va apuca?! O urmă în curte, oftând. Femeia se oferi să-i dea nădragii de lucru ai răposatului, ca să nu-și păteze bunătate de costum. Și-o cămașă. Și-aia-i curată, urmează s-o dea de pomană flăcăului care-i duce caprele la păscut. Refuză. Acceptă în schimb un halat nou-nouț, care păstra încă eticheta pe el, pe care și-l cumpărase femeia de la prăvălia din colț. Era albastru și larg.
Astfel echipat, o luă pe urmele ei până la cocină. Animalul fusese mutat alături, tot într-un fel de coteț, din scânduri, care servise probabil altui porc sau găinilor. Era curat, cu paie și lucernă întinse pe podea. Purceaua se învârtea înnebunită, guița, se trântea pe-o parte, apoi iarăși sărea în sus. Avea dureri.
– O bagaboantă, explică femeia. De când am cumpărat-o a refuzat să doarmă în cocină, a dormit pe-afară, în cocină doar s-a căcat. Râmă peste tot, dacă nu sunt atentă o întinde pe uliță. Să vedem câți o să-mi fete, după burtă aș zice că unșpe-doișpe, poate și mai mulți.
Bărbatul se miră, așa mulți?! Recunoscu din capul locului că n-a avut de-a face cu porcii. Ai lui au crescut în fiecare an, dar nu i-au solicitat niciodată ajutorul în situații de-astea. Apoi, după ce s-a însurat, l-au cumpărat gata tăiat, nu și-au mai bătut capul cu crescutul. E chin mare să ai zi de zi grijă să-i hrănești, să le cureți cocina, iar cu banii tot acolo ajungi până la urmă. Baba era cu ochii pe scroafă.
– Vezi, bre, că-i gata?! E gata, ce-ți spusei? S-a trântit pe-o rână. Acuș-acuș o să iasă un căpșor. Uite cum i s-a umflat și înroșit născătoarea, evită, în ultimul moment, să pronunțe cuvântul care-i venise pe limbă și care i se păru prea tare pentru urechile sensibile ale unui edil. I s-a lăsat și burta. Mi-e că mă mușcă, nebuna, aș apăsa-o pe țâțe să văd dacă țâșnește laptele.
– Ce trebuie să fac?! întrebă speriat, fiindcă nu se lămurise. Cu ce vrei să te-ajut?!
– Moșești scroafa, bre. Aș moși-o eu, însă nu poci să m-aplec, că acolo rămân. Când observi că-i apar ăluia mic urechile, îl răsucești ușurel și-l tragi afară, apoi mi-l dai repede să-l șterg.
Primarul n-apucă să se vaite și să spună că nu se simte în stare să facă asta, că minunea se petrecu. Minunea nașterii, minunea vieții se întâmpla, se vedea primul cap.
– Haoleu, dădu țipăt țiganca, uite-l că vine, vine, iar eu n-am adus coșul.
Dădu fuga, împiedicându-se în papuci, să-l aducă din casă. Se întoarse cu un coș de răchită și cu o pătură. Într-adevăr, se vedea capul puiului. Purceaua era agitată, guița de mama focului. Primarul simți că transpiră. Când o văzu pe femeie, lăsă politețea la o parte și o abordă, surescitat:
– Fă, eu nu știu cum să fac… Nu pot, ce mama dracului!
Îl întrebă iritată de ce-a venit la ea. Până acum s-au luat cu una cu alta, cu purceaua, cu fătatu’, și nu a aflat ce-l doare. I-a înșirat toate necazurile, începând cu scheletul și bubele și sfârșind cu nevasta și copiii.
– Adicătelea, răbufni, socoți că mie mi-e mai lesne să te scap de schilet și de buboaie decât ție să tragi puiul afară?! Haida de! Te-ai gândit că schiletul ar putea fi Ducă-se pe pustii?! Te-ai gândit ce greu mi-e mie, în ce belea mă bagi?! La ce cazne mă pui?! Ha?! Ai, fii atent să nu-l scapi, că-l joacă scroafa-n copite și-l omoară.
Primarul se lăsă pe vine, înjurând printre dinți, întinse mâinile, apucă capul, îl răsuci și se trezi cu un purcel în miniatură, roz și plin de mucozități și firișoare de sânge. Țiganca râse de bucurie, îi întinse foarfeca să taie cordonul și, apucându-l pe micuț, îi șterse nările și gura ca să poată respira. Îi șterse cu grijă și corpușorul, apoi îl așeză cu grijă în coș și-l acoperi cu pătura. Spuse că e bine, bravo, s-a descurcat, acum mai pot povesti, frate-său trebuie să vină peste vreo juma de oră, nu mai devreme. El făcu o socoteală aritmetică și-l apucă exasperarea. Dacă s-o nimeri să fie nu unșpe-doișpe, cum speră stăpâna, ci patru-cinci, care vin la interval de juma de oră, el ce face, îl apucă noaptea la fundul scroafei?! Țiganca aflase că-i în șucăr cu nevasta, cum aflase întreaga comună, și râse înveselită:
– Ești gagicar, bre, de-aia intrași în belea. Umbli ferchezuit de-ți vezi mustața-n pantofi.
Veni și-al doilea pui, și următorii trei, la fel ca primul, alunecând ca peștii. Învățase lecția. Le tâia cordonul ombilical și-i întindea ghicitoarei. Ea îi ștergea pe fiecare cu aceeași grijă, văitându-se că o dor rău picioarele. O dor din tinerețe, dar acum, c-a îmbătrânit, nu mai doarme noaptea de furnicături. O apucă zorile perpelindu-se de pe-o parte pe alta. Noroc c-o are pe Luna, nepoată-sa, care vede de gospodărie, ea nu mai e în stare, Acum e plecată la părinți, le dă mai mereu roată. Se teme c-o să se mărite și-o s-o lase. Se ține după ea unu candriu, se laudă că muncește prin Germania și câștigă lovele, ea însă crede că manglește pe la colțuri de stradă, a aburit-o de tot, numai de el vorbește proasta, deși a avertizat-o că nenorocitu-i cioflingar și marțafoi și-o să fie vai de capul ei dacă se uită în gura lui și se mărită.
Între timp scroafa își întețise guițăturile, ziceai că-i cu cuțitul înfipt în gât, nu alta. Se ridica, cădea iarăși pe-o parte, sufla greu, ziceai c-o să-și dea în curând obștescul sfârșit. Al șaselea se lăsa așteptat. Ei obosiseră. Dinspre pădure îi lovea răcoarea. În răstimpuri, când animalul tăcea, se auzea molcom susurul apei din spatele casei. Venea seara, coborau negurile. La un moment dat țiganca se lăsă pe vine, se chiorî un timp, apoi țipă, țipă… Se luă cu mâinile de căpățână. Puiul numărul șase nu venea bine, i se vedeau vârful copitelor.
– O să moară, o să moară, bre primarule, ăsta nu mai iese, repeta la nesfârșit.
Bărbatul își căută mobilul. Lăsă jena la o parte, se depărtă de cocină și formă numărul veterinarului cu care era oarecum prieten. Se gândise la el de la bun început, dar nu se simțea confortabil să-l vadă omul pe post de moașă la scroafa țigăncii. Acum n-avea încotro. Îl sună, îi explică pe scurt cum stă treaba, și-l rugă să vină degrabă la Gitta Pișloagă, clarvăzătoarea, cu gospodăria aflată la poala muntelui, chiar lângă pârâu.
– Vine doctorul, o liniști, o să fie bine.
În nici douăzeci de minute cel chemat își făcu apariția în șareta trasă de-un cal negru, bine îngrijit, pepenaș de-a dreptul, gătit cu o floare roșie la ureche. Intră grăbit, dădu binețe, avu delicatețea să nu-l întrebe nimic pe primar, și se așeză într-un genunchi să vadă starea pacientei. Aceasta, sfârșită după atâta chin, îl privea cu ochii ei inexpresivi, pe sub genele albe și aspre. După consult spuse că va încerca să întoarcă fătul. Dacă nu va reuși va trebui operată. Oricum îi atârnă o bucată de placentă, are prolaps, va trebui cusută. Gitta nu înțelesese mai nimic. Întrebă:
– Moare?
I se răspunse că de-aia a venit, s-o ajute să treacă cu bine peste necaz. O să scape. Să aibă grijă să-i pună pe nou-născuți la țâță, colostrul de după fătare o să le dea imunitate, altminteri nu vor trăi. Gittei îi mai veni sufletul la loc, dispăru în casă și se întoarse cu un felinar, ca să aibă doctorul lumină mai multă. Erau și becurile din curte, dar un plus de luminozitate nu strica. La poartă, calul începuse să sforăie și să lovească cu copita în piatra de pe uliță. I se auzea bocănitul. Baba se opri din șontâcăială și-și făcu cruce, murmurând că-i ceva necurat acolo, poate-i schiletul.
Pe la ora opt seara scroafa dormea epuizată, Gitta privea înduioșată la cei nouă purceluși trandafirii din coșul de rafie, iar bărbații se pregăteau de plecare. Veterinarul promise că va mai trece să vadă cum se simte lăuza. De ce se temuse primarul nu scăpă. Femeia îl strigă din urmă:
– Bre, mâine să vii mai spre prânz, să apuc să mă hodinesc. Dacă m-ai ajutat mata o să mă căznesc să te scap și eu de schilet și de bubele-alea urâte. A avut mamica un câine căruia îi căzuse părul și se umpluse tot așa de bube roșii, care-l mâncau de se tăvălea săracul prin țărână. L-am scăpat și pe-ăla.
Până la răscruce merseră împreună, el în mașină, veterinarul în șaretă, după care apucară drumuri separate. De peste șosea se auzi fluierul trenului accelerat care urca acum spre inima Ardealului. Cunoștea, în mare, programul trenurilor. N-apucă să răsufle ușurat, că ziua s-a terminat cu bine, că apăru în fața farurilor iasma. Alerga în fața mașinii, în același stil inconfundabil cu care îl obișnuise, adică, din salt în salt, ca un struț. Noroc că se limita la atât. Începu să turuie iarăși Tatăl nostru, supărat pe el însuși că nu și-a mai adus aminte de rugăciune de pe vremea când se afla băiet la mamă-sa. De-atunci s-a culcat ca boul, seară de seară, uitând de Dumnezeu. Își făcu cruci, gata-gata să lovească un bătrân care traversa străduța cu o roabă. Știa că până mâine n-o să mai adoarmă. Își punea speranțele în Gitta. Se temuse că lucrează cu Necuratul, dar auzind-o că-l pomenește pe Dumnezeu se liniștise. Ajuns acasă aprinse toate luminile și-și puse muzică. Îi era frică. În ciuda a tot ceea ce gândise adormi frânt în fotoliu și visă frumos până dimineață.
Gitta îl întâmpină ca pe-un vechi prieten, cu zâmbetul pe buze. Era bucuroasă că scroafa nu și-a omorât odraslele, dar nici nu era încă dispusă să-i primească. Apucaseră totuși să sugă nițeluș, primul lapte, ăla important, cum o sfătuise doftorul. O strigă pe Luna, care se întorsese dis-de-dimineață, și-o rugă să pună de cafea. Bea și ea una, să i se limpezească mintea. Întinse întâi cărțile:
– Cine-i, bre, asta cu care ai vorbe urâte și gâlceavă?! Gagica?! Că văz iubire pe-acilea… Mie să nu-mi umbli cu ascunzișuri că mă-ncurci și nu mai poci să-ți gâcesc. Să-mi spui ezact cum stă treaba.
Recunoscu că, da, are dreptate, a greșit, dar acum a rupt legătura cu secretara. Din cauza ei l-a părăsit nevasta. După ce învârti cărțile până le ameți, baba apucă ghiocul și-l duse la ureche:
– Nu-mi place ce-aud, nu-mi place… Îl trânti pe masă și strigă către bucătărie:
– Ai, fă, că și de la Paris dacă veneai ajungeai cu cafeaua. Pune în ceștile alea bune și, vezi, înmoaie niște fasule că mâine e vineri și-i zi de post. De-aia vânătă dacă mai e. Că aia albă îmi face bășini.
Tânăra intră în odăiță purtând trei cești așezate pe-o tavă. Două mari, frumoase, și una mică pentru ea. Se cocoță pe canapea alături de mătușă, cu picioarele împletite sub fund. Cea bătrână îl sfătui pe primar să se gândească la ce dorește să afle și să rezolve, și-abia apoi să bea fiertura.
Nici semnele cafelei nu-i plăcură. Spuse:
– Ascultă, bre! Eu am cam văzut cum stau trebile, dar vreau să mă conving, fiindcă aici e lucrul Dracului. Cred că ai argintu’ viu. De-aia te ustură la ficați și te scarpini. Eu o să-ți dau un cuțit pe care-l descânt și tu o să-l înfigi în pragul camerei unde dormi. Dacă după trei zile ruginește, ai făcătură. Ai mâncat ceva de la gagică? Ai băut? Ai primit vreun dar? Cevașilea, orșice, amintește-ți.
Recunoscu că da. Țiganca se supără:
– Fi-ți-ar capu-al dracu’, bre! Ea ți-a copt-o, să știi, fătuca asta… Ce ți-a dat ca cadeu?
Mai mult o cadorisise el. De la ea primise un tricou și o pernuță plină cu ierburi aromatice, ca să nu mai aibă insomnii. Atât! Ochii țigăncii scăpărară. Se răsuci spre nepoată:
– Dobra face de dragoste folosind pernuțe cu buruieni. Așa făcea și mă-sa și japița bătrână, bună-sa.
Apoi îl lămuri și pe el. Dobra e o țigancă cu care s-a jucat în copilărie, în șatră. Acum face magie neagră și nu-și mai vorbesc. Stă la patru stații, mers cu personalul. Primarul își aminti că și amantă-sa tot la patru stații povestea că-și are părinții. Toate se leagau acum. Gitta concluzionă: mucioasa i-a făcut mai întâi farmece de dragoste, ca să-l despartă de muiere și să rămână cu ea și, fiindcă, nu i-a ieșit pasiența și a mai luat-o și pe coajă i-a trimis argintul viu și poate și schiletul. Primarului îi venea greu să creadă, dar încurcate sunt căile Domnului, nu o contrazise. Plecă desumflat să înfigă cuțitul în prag și să mai aștepte alte trei zile. Fu condus, ca de obicei, de spiritul rău metamorfozat în schelet de struț. Chestia cu cuțitul i se părea pierdere de vreme, ceva în el se răzvrătea, nu credea, i se părea cam mult să se supune practicilor vrăjitorești, dar pe de altă parte nici nu întrevedea altă soluție. După trei zile observă perplex că lama era ruginită. Gitta era acum edificată. Avea argintu viu și trebuia de urgență să i-l scoată, ca să nu se îmbolnăvească mai rău sau chiar să moară. Dispăru câteva minute:
– Am pregătit albia, mămică, iar tu o să te despoi. Boarfele le lași acilea. O să-ți dau să bei o fiertură amară și-o să te descânt. E musai să facem asta, altminteri n-am cum să te scap de bube. Și mai repede că aștept pe cineva să-mi repare televizorul.
Crezu că n-a auzit bine:
– Să mă despoi?! În fața ta?! În chiloți?!
– Fără chiloți, bre, ce te fasolești! Când ai cordit-o pe gagică ai stat cu ei?! Haoleu, haoleu, ce mă fac cu mata?!
Albia era mare, zincată, făcută de țigani pricepuți. Îl aștepta într-un fel de bucătărie sau ce-o fi fost, magazie, în care era o gură de cuptor în care ardea sprinten focul. O mulțime de vase cositorite, mai mari și mai mici, erau aruncate de-a valma pe lângă pereți. Era cald, chiar peste măsură. Pe jos era lipit cu balegă și pământ. Aici urma să aibă loc ritualul. O urmări contrariat cum amestecă într-un vas sare, piper, frunze de nu știu ce, bețișoare, fulgi, o lumânare, un ou, un bilețel cu numele lui, că bolborosește cuvinte. Turnă apa caldă în albie, licoarea în apă și își suflecă mânecile. Apoi se declară gata să înceapă:
– Hai, bre, că văzui mulți ca mata. Intră, nu mai fă nazuri. N-o să pierd toată ziua.
Ce să facă, de voie, de nevoie, se supuse. Se despuie și se cufundă în fiertura cu buruieni sfiicios, îngheboșat și cu mâna între picioare, ca să mai acopere ce se putea. Baba începu să-l ude și să turuie:„De-o fi argintu’ viu,
de mână de om,
să-l lecuiască,
să-l izbăvească,
să se topească boala.
Să se topească
dorul, gâlcile, bubele,
amețelile, fârșelile, pirotelile.
Să se tămăduiască…
Se întrerupse. Întrebă pe alt ton, mai sprinten:
– Cum îți zice, bre, pe numele de botez?
– George. Adică Gheorghe, în buletin.
Reluă:
„Și să se tămăduiască Gheorghe
de spurcat, de boală…
Să…
O întrerupse Luna, care pătrunse în încăpere cu depanatorul după ea:
– Mătușă, a venit domnul pentru televizor.
Nou-venitul rămăsese cu gura căscată, în spatele fetișcanei, fiindcă îl recunoscuse pe cel din albie. Își scoase cușma și-l salută cu glasul modificat de neașteptata și ciudata surpriză:
– Să trăiți, dom’ primar! Vă îmbăiați?! Altminteri, sănătos, voinic?!
Baba se făcu foc și pară:
– Luno, te-ai zăluzit de tot?! Doamne, pupa-ți-aș tălpile, că proastă-i!… Ieși, fă, afară, ce cauți aci când lucrez?! Apoi, cu alt glas, către bărbat: așteaptă, bre, dincolo, ce năvăliși peste mine!
Își șterse fruntea și continuă alert, aprinsă la față:
„Iar tu, argintule,
coclitule,
te sorocesc
să ieși
cu toate cuțitele,
cu toate junghiurile.
Iar de nă-i ieși,
cu mătura te-oi mătura,
din oasele lui Gheorghe te-oi scutura…”
În apă, printre frunze și boabe de nu știu ce plante, se rostogoliră deodată biluțe argintii. O mulțime. Umplură albia.
Țiganca se bucură:
– Hi, hi, hi, gata, bre, te scăpai de belea! Le vezi, printre picere?! Or să-ți treacă bubele, Doamne-ajută, te slăvim!
Întrebă de unde-au apărut.
– Mata de unde crezi?! râse. Că pe gură văzuși că n-au ieșit. Pe dincolo.
Nu simțise. De bucurie uită de incident, cu toate că simțise că leșină când văzuse capul bărbatului ițindu-se după umărul Lunei. Baremi de-ar fi fost așezat cu spatele la ușă, dar, ghinion, era cu fața. Privirea depanatorului, bleagă la început, după ce dăduse cu ochii de el scăpărase precum licuricii. De veselie, gândise, fir-ar să fie. Știa că de-acum va vui satul, toată lumea va afla că l-a surprins nud la vrăjitoare. Asta e, nu mai putea întoarce lucrurile orice ar fi făcut. Întrebă ce-l durea mai tare:
– Și arătarea?! Ce facem cu arătarea?! Când mă scapi de ea?!
Îi domoli bucuria. Spuse că treaba asta e mai anevoioasă decât crede. Dacă arătarea nu-i din bibilica lui, ceea ce n-ar fi imposibil, și-i pe bune, atunci au de tras, frățicule. O să se lămurească azi-mâine. Dobra e puternică în vrăjitorii, nu mai puternică decât ea, dar pe-aproape. Umblă cu lucruri necurate. Dar despre asta peste două zile, să-i dea răgaz să vadă despre ce este vorba, să-și dea seama cât de grea e făcătura. Oricum, până s-or vedea să aibă icoane în casă, cruciuliță la gât, să se roage mult și să mai treacă pe la biserică.
Cele două zile se scurseră anevoie. Mai merse pe la Primărie, pe la mamă-sa și odată ajuns acasă se baricada în dormitor înainte de a coborî întunericul. Pe lumină nu-i apăruse niciodată. Din fericire nici în casă nu intrase și asta-l mira. Dacă era cine începuse să creadă că este, cine și ce l-ar fi împiedicat să intre?! Icoanele?! În fiecare cameră nevasta spânzurase câte una, pe peretele dinspre răsărit, toate sfințite, adunate de pe la mănăstiri. Cu busuioc legat cu șnur roșu deasupra. Privi pe fereastră și văzu doar zarzărul și cușca câinelui. Și luna albă. N-avea pic de culoare. Albă și ciobită. Trase jaluzelele. De două luni și mai bine arătarea nu-l iertase o noapte. Ori îl conducea, săltând ca un cangur, ori stătea de planton la fereastră. Acum unde era?! Somnul nu se mai lipea de el de săptămâni bune. Stătea întins, asculta tic-tacul ceasului de masă și simțea fiorii morții. Ușile nu i se mai părea că scârțâie, intonau un fel de muzică sinistră, mobila trosnea de-i ridica părul măciucă și, când era foarte liniște, televizorul stins, în miez de noapte, auzea șoapte. Poate nu reale, poate impresie sau început de nebunie. Nimic clar, nimic inteligibil. Doar șopocăieli. Îi cedaseră nervii, devenea ipohondru. Își imagina momentul în care iazma îi va vorbi. Dacă se va întâmpla, ce va face atunci?!
Când veni ziua fixată aproape zbură spre țigancă. Zi senină, sărbătoare cu roșu, Duminica Sfintei Cruci. Lumea îmbrăcată cu hainele bune se scurgea spre biserică. Mai mult bătrâne. Nu mai avea răbdare, voia să-și recapete libertatea, normalitatea vieții. Bubele păliseră, se temperase și mâncărimea, deci femeia se pricepea, nu glumă. Își punea speranțele că va avea sorți de izbândă în continuare. O găsi gânditoare în odăița de ghicit. Azi n-avea mușterii, se odihnea. Casa mirosea puternic a lemne arse și a dovleac copt. Era iarăși cam prea cald înăuntru. Îl privi absentă:
– E nașpa, bre. Dacă mi-am băgat nasul m-a vizitat și pe mine.
Înțelesese din prima despre cine vorbește, dar întrebă ca prostul:
– Cine?!
– Ei, cine! Mata despre cine crezi că vorbesc? Despre tata-mare?!
Primarul se lăsă să lunece pe-un scaun, i se muiaseră picioarele. La asta nu se gândise. Cum, și la ea?! Femeia povesti. Se culcase de vreo oră-două, când a auzit la fereastră miorlăituri, croncăneli, behăieli, așa ca și când ar fi intrat într-o menajerie. A înțeles imediat că nu-i lucru curat la mijloc și s-a sculat să aprindă candela. A băut apă sfințită, luată de la biserică. Nu-i lipsește din casă. Apoi s-a auzit strigată: „Babo, babo, babo! Potolește-te, babo! Potolește-te! Nu-ți băga nasul!” Și iarăși miorlăituri înfricoșătoare. Toată nopticica. Mai precis, două la rând. S-a dus la fereastră, a scrutat întunericul de mai multe ori, nu a văzut pe nimeni. Afară n-a avut curaj să iasă.
– Nu?!
– Păi, sigur că nu. Ce crezi mata?! Oi fi eu fiica lunii, dar gândești că mă pun cu el, în miezul nopții, așa, cu mâinile goale?! O să mă ocup, o să fac ce știu mai bine, dar dacă priceperea mea nu va ajunge să-l gonesc, trebuie să mergem la mănăstire, mămică, călugării sunt mai puternici decât părintele nostru. Să mergem și să-i rugăm să ne citească Moliftele Sfântului Vasile. Asta-i o slujbă puternică, nu oricine se încumetă s-o țină. Și se citește de nouă ori. Io zic să mergem săptămâna viitoare, în caz că nu rezolv până atunci. Trebe, musai, să ținem post negru și să facem rugăciuni. Fii atent ce mai semnezi pe la Primărie. Nu te mai ține de potlogării, de ciordeli, lovelele sunt ochii Dracului. Și gata cu gagicile. Cuminte. Gagica te-a băgat în căcat, du-te, adu-ți nevasta, nu-i păcat să pierzi femeia care ți-a născut copiii?! (făcu un gest repetat cu mâna, semn că a încheiat întrevederea) Hai, hacana, ja, ja, ja! Întinde-o, du-te, du-te, o să ținem legătura prin tilifon, acu mă doare capul. O să te sune Luna când o fi cazul.
Pe cât de plin de speranțe venise, pe-atât de plouat a plecat. Picioarele l-au purtat din nou la mamă-sa. A zărit de departe mașina fiică-si în poartă. Carmen, Carmenuța cum o mângâia el, locuia la oraș, unsprezece kilometri, și aștepta al doilea copil peste o lună. Era o imprudență să conducă, având în vedere că pe primul îl născuse la opt luni. O apucaseră durerile la iarbă verde, cu prietenii, și abia ce-a avut timp bărbatu-său să o repeadă la spital că l-a și adus pe lume pe băiețel. Își iubea nepotul ca pe ochii din cap. Îi era dor de el, îi și semăna. Îl năpădi rușinea, știa că-i supărată, că nu-i trece cu una cu două. Era încăpățânată ca Tănțica, mamă-sa. Intră cu un aer plouat. Era vinovat, nu avea de-ntors. Era sigur că mamă-sa încercase din răsputeri să-i găsească scuze și să-i împace. Le găsi în fața unei farfurii. Mâncaseră scovergi cu brânză, băuseră cafea. Bătrâna strânse ceștile:
– Îți fierb și ție?
Încuviință și se așeză pe marginea patului lângă fiică-sa. O întrebă cum se simte.
– Bine, tu?! Am auzit că ai necazuri și, mai nou, umbli prin vrăjitoare.
Așa cum bănuise, mamă-sa își informase în amănunt nepoata. În glasul fetei nu simți zeflemea, mai degrabă curiozitate și surpriză. Poate și compasiune. O zăpăcise povestea cu biluțele de mercur. Până la acest punct își ascultase bunica din politețe, rațiunea o împingea să nu-i împărtășească convingerile. Nici faptul că tată-său umbla pe la ghicitoare nu era în măsură s-o lase indiferentă, o făcea de râs în fața soțului și a satului. Că-l surprinsese depanatorul gol-goluț, nu-i ajunsese la urechi. Măcar atât! Poate bărbatul nu povestise. Însă când se ajunsese la episodul cu albia și argintul viu, reacționase: „Hai, bunico, scutește-mă cu poveștile!” Femeia insistase: „E adevărat fata mea, e adevărat, mi s-a întâmplat să-mi fie trimis argintu’ viu și mie. În tinerețe. L-am văzut în curte cum alerga spre mine ca un șerpișor. Nu te mint, te-am mințit eu vreodată? Știu și cine mi l-a trimis. Am făcut pipi în castronul câinelui și am aruncat peste el. Așa auzisem prin babe că-l oprești. Și s-a oprit. Adică s-a risipit prin praf, și-a pierdut puterea.” Citise și Carmenuța, pe facebook, cum că mercurul are o energie a lui, neutră, nu mai știa bine, o parte spirituală, parcă, și poate fi programat. Nu înțelesese niciodată cum lucrurile neînsuflețite pot avea o componentă spirituală. Nici cum poate fi programat mercurul. O depășea. Acum că se loveau de asta își propuse să citească mai mult, să se documenteze.
– Pe cine bănuiești? întrebă.
Ridică din umeri. Nu știa. Poate i l-a trimis vreunul rău căruia nu a putut să-i rezolve problemele. Are multe necazuri la Primărie, numai sufletul său știe.
În sinea lui zisese: „Mulțumesc, mamă, că n-ai  spus tot ce știi”.
– Și scheletul?! Ce e cu scheletul?! Nu cumva ai halucinații? În rest, te simți bine?
Schimbă vorba. Să lase scheletul, poate e cam obosit în ultima vreme și supărat. O fi având și vedenii. Îi pare rău de ce s-a întâmplat din cauza prostiei lui. Tanța ce face?
– Vrea să bage divorț, e hotărâtă. Nu mi-a trecut niciodată prin gând c-o să ajungeți aici la bătrânețe, când aveți și nepoți. Eram mândră de voi, de tine. M-am înșelat în multe privințe, am suferit mult.
Mormăi, sorbind din cafeaua fierbinte:
– Nu vreau divorț, nu voi fi de acord, doresc să vină acasă, dar nu știu cum să îndrept lucrurile. Tu și frate-tău fiți mediatori. Am sunat-o, dar mi-a trântit telefonul. Soacră-mea m-a afurisit. Trebuie să recunoști, bunică-ta ailaltă nu-i ca asta. Convingeți-o pe mă-ta că mă zgârii pe față de necaz, regret, nu dorm nopțile. Bărbații mai greșesc, nu-i o scuză, știu. Nu înșelăm din iubire, de cele mai multe ori facem pe cocoșii. Nu o să se mai întâmple, promit. Mă simt singur, îmi urlă pereții în cap, mi-e dor de voi de nu mai pot, nu mi-a rămas decât mama. Mama nu m-a părăsit, e singura ființă care mi-a rămas alături indiferent ce prostii am făcut și cât am supărat-o. Și am supărat-o destul. Voi…, înțeleg…, nu mă puteți ierta… Asta-i… Sper…
Cuvintele o impresionaseră. Îl simțea sincer. Fusese toată viața fetița lui, preferata lui. Oftă:
– Of, tată, of…! Să văd ce pot face. O să vorbesc și cu Bogdan. Frate-miu mi-a propus în câteva rânduri să vă împăcăm. Crezi că nouă ne e ușor? Nu ne este. Și, iartă-mă, faci bine că mergi la vrăjitoare? N-ar fi mai înțelept să-ți faci o programare la un psiholog, un psihiatru? Zic și eu, nu știu…
Bătrâna încercă să limpezească lucrurile. Povesti că, în urmă cu doi-trei ani, poate să fie și mai mult, înainte de-un Crăciun, la biserică, s-a nimerit în spatele Gittei. Preotul stătea în fața altarului cu apa sfințită într-o mână și lingurița în cealaltă, iar credincioșii se scurgeau, unul după altul, în șir, răspunzând la întrebările ce li se puneau și primind împărtășania. Când a venit rândul Gittei a întrebat-o: „Femeie, te văd mereu la biserică, bag seamă că te rogi la icoane, te împărtășești, aprinzi lumânări… Cum se împacă asta cu ceea ce faci?! Dumnezeu ce părere are? Lui Dumnezeu nu-i plac vrăjitoriile.”
I-a răspuns: „Părinte, săru’ mâna, fac numai bine. Unesc oameni, îi scap de boli, de necaz, de lucruri necurate. Nu știu dacă lui Dumnezeu îi place sau nu, eu îl întreb, el nu-mi răspunde. Mai mă supăr pe câte un obraznic, îl pedepsesc, însă nu-i dau boală și nici nu-i stric viața, doar îi aplic o lecție. Da, am har, putere, nu știu precis de unde-mi vine. Sunt convinsă că Dumnezeu, Drăguțu’, nu e supărat, altminteri mi-ar lua darurile, că poate”.
– Și, continuă bătrâna, am auzit multe și de la oameni. Într-o viață, de când trăiesc aici, afli tot ce se întâmplă în comună. Dița lui Cotoi, o știți, când l-a prins pe vecină-său, pe Ilie, că îi fura butoiul cu țuică de prună, noaptea, din magazia din curte, s-a dus s-o roage să-i facă ce i-o face hoțului. Vorbea lumea că a afurisit-o și a dat-o afară din ogradă. I-a strigat că ea nu face rău nimănui. Are gură slobodă, e iute, dar sufletul îl are bun. S-a luptat singură cu viața, țiganul ei a băut până n-a mai putut și a stat cu burta la soare. A murit într-un șanț, ca un câine, beat turtă, în mijlocul iernii.
Peste două zile s-a trezit cu Luna în fața Primăriei. Avea mobil, l-a sunat. I-a spus că a venit la prăvălie și i-a adus și lui ceva. A ieșit repede și a luat pachetul. O sticluță din care să-și stropească odaia, alta din care să bea înainte de culcare, mir să se ungă, un ghemotoc de pânză, cât o nucă, cu Dumnezeu știe ce semne înăuntru, pe care să și-l agațe la gât, alături de cruciuliță, și multe, multe, instrucțiuni.
Noaptea l-a strigat iasma și pe el: „Gheorghe, Gheorghe, nu asculta de babă… Gheorghe, fiți-ar capul prost să-ți fie! Gheorghe, ieși afară! Gheorghe, Gheorghe…”
A încremenit, s-a rugat. De dormit nici vorbă, a rămas treaz, cu luminile aprinse. Câinele a lătrat de nebun, a auzit și niște miorlăituri urâte de pisică. Pisică adevărată sau nu?! Strigarea a durat toată noaptea. Când au cântat cocoșii s-a făcut liniște. A doua zi a mers la biserică, a pupat toate icoanele. A aprins lumânări. L-a asigurat pe popă că-i dă bani pentru Capela Mortuară.
Peste alte două zile a fost sunat. Era Luna, care i-a spus că mătuși-sa are să-i dea o veste. E de bine. Vocea a răsunat veselă în receptor:
– Cumpără o sticlă de beutură și vino s-o bem. Te-am scăpat, mămică.
Adevărat, ultimele două nopți se scurseseră liniștite. Liniștite total. Nici vântul nu fâșâise. Dar de unde atâta siguranță?!
– Am semnele mele, veni răspunsul.
Se îmbrăcă în grabă, se înveselise, râse singur ca prostul, apucă din bar o sticlă de Ballantine’s, alte trei cu Alb de Tohani, un Sauvignon Blanc, și umplu cu bani un plic, fără să se zgârcească. Apoi zbură spre vale. Râse tot drumul singur. Mergea ca vântul și ca gândul, apăsând pe accelerație. De cum intră pe ușă, luă baba în brațe, o învârti și o pupă sonor:
– E adevărat?! Ești sigură?! Nu te înșeli?! Să nu care cumva să te fi păcălit Ăla.
– Adevărat, bre, ce dracu! Doamne, iartă-mă, pentru cuvântul prost.
– Păi, cum așa?! Vorbeai de mănăstire, de călugări, de Molifte… Cum ai reușit?!
Îi spuse că făcătura Dobrei n-a fost dintre cele mai grele. N-a făcut-o la foc, la răscruce de drumuri, noaptea, pe lună plină. A rasolit-o. Nu le-a trimis un tartor, a fost un demon slab, nu foarte convins de ceea ce face. Doar i-a speriat o lecuță, a lucrat ca la Primărie, de mântuială… Deveni serioasă și schimbă tonul:
– Chiar, bre primarule! Când iai măsuri să nu mi se mai prăvale zăpada peste ogradă?! De trei ori a curs peste staulul caprelor și Pamela a tușit luni întregi, era să moară… Iar ăstora, oții, care taie pădurea, jopoaie-le pelea, belește-i. Când mă uit în sus, în loc de brazi falnici văz numai pari. Pari și țăpușe… Pari și țăpușe… Te doare sufletul.
Își aduse aminte. Porcii i-a mai văzut? Nu i-a mai văzut. Să meargă să-i vadă, că doar i-a moșit. Scroafa s-a potolit, e cuminte, îi alăptează, mamă bună, sug toată ziua, s-au umflat ca pepenii. Dacă dorește îi dă unul ca cadeu. Spuse că nu dorește purcel, altceva ar vrea. Să i-o aducă pe Tănțica acasă.
– Floare la ureche pe lângă ce făcurăm, zise. Ți-o aduc, bre, ți-o aduc. Să iei o potcoavă de cal, s-o îngropi în curte, într-un vas cu pământ, e talisman, îți protejează casa. (Urlă) Luno, adu, fă, trei pahare să ne cinstim. Și-o cafea, de-aia, să-ți crape măselele, fără zahăr, dar repejor, că de-abia-ți miști picerele.

Back To Top
Scroll Up