ELEGIILE DIN DRUMUL TABEREI

ELEGIILE DIN DRUMUL TABEREI

(fragment)

Gelu DIACONU

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / număr exclusiv online)

Foto: Ștefan Ioniță

7.

drum alb înainte. copaci de o parte și de alta. trupuri
mișcându-se simultan la câte o denivelare & scrâșnetul
roților la frână. ai pleoapele grele. trenul  merge spre
orașul pregătit să te primească pe străzile murdare.

dar nu e încă timpul. soarele încălzește ușor. ai vrea
să știi cum a fost. anii duși într-un fel de inconștiență.
omul ale cărui haine miroseau a plumb. el și o femeie
mergând de la stație spre gară, cu soarele însoțindu-i

printre copacii de pe margine. ai fi dat orice ca să știi
cum a fost. timpul ăla din care nu a mai rămas decât
bărbatul care te ținea de mână. pantofii lui scârțâiau
în pietrișul alb. drum de care îți amintești fiindcă el

te purta pe umeri seara, când vă întorceați acasă.
luna era mereu înaintea voastră și ai fi vrut să alergi
așa de repede încât să-i întreci discul care aluneca
printre crengile nemișcate, desenate cu penița.

8.

să nu mai vorbim despre depresii. și nici despre
privitul în gol. e suficient soare în cameră.
copiii se ceartă afară. gălăgia pe care o fac
e o dovadă că viața e pusă sub semnul întrebării.

și oricum sfâșitul va veni într-o zi ca asta
când nu e mai nimic de făcut. când se face un gol
între viețile noastre. lipsa de mișcare duce
la anchiloza respectului de sine. ce e o viață

până la urmă? o dâră lăsată de un melc pe o stradă
pustie. frumusețe există inclusiv pe chipurile
îngândurate ale femeilor din secolul trecut.
războaie, foamete, moarte, au contat prea puțin

în eradicarea zâmbetelor camuflate de mâini
nesigure. ce rost are să mai vorbim despre lucruri
banale într-o zi care va fi uitată? viața și frumusețea
au existat și înainte de venirea noastră aici.

9.

nu încetezi să exiști decât din momentul în care
cuvintele nu mai înseamnă nimic. dar nici măcar
forța vântului nu poate spulbera ce a fost deja spus
și atunci stai în lumină indiferent și posac

așa cum trebuie să se aranjeze lucrurile de la un
anumit moment. și nici măcar asta nu te aduce
la masa celor care spun tot felul de lucruri.
cuvintele lor țâșnesc peste tot precum gloanțele

în jurul unui soldat de sacrificiu refugiat într-un
tranșeu din primul război mondial. să ne desenăm
zâmbete pe chipuri. să inventăm cuvintele cu care
vom putea în sfârșit să spunem totul. acestea

sunt instrumentele cu care forțăm realitatea
să scoată și mai multă durere din trupurile noastre
bolnave. iar când îți dorești tăcerea să nu se audă
decât foșnetul luminii prin părul tău.

10.

impactul nu e atât de puternic, fiindcă totul se întâmplă
doar în mintea noastră. conceptul de inimă frântă
e ridicol în măsura în care fiecare dimineață îți lasă
impresia că încă mai ești în viață. deși adevărul este

că ar fi trebuit să fi murit demult. dar nu e vis
deoarece momentul se multiplică haotic. fiecare
clipă în care ai privit-o cu aerul că n-ai vrea
să se mai termine, chiar nu s-a terminat. nici măcar

pașii pe care îi făceați împreună în parc sau pe străzi.
lumina de atunci e tot cea de acum. inima de atunci
e tot inima de acum. chiar dacă ritmul e nițel mai lent.
nimic nu pleacă de aici cu adevărat decât în momentul

în care nu mai suntem în stare să percepem emoția.
frumusețea a ținut mereu de modul în care privești lucrurile.
un câmp plin de gunoaie peste care plutesc pescărușii
e frumos fiindcă atât de multe inimi bat deasupra lui.

(dintr-un volum aflat în lucru)

Back To Top
Scroll Up