DREIBERGS & TSINTSADZE

DREIBERGS & TSINTSADZE

Liviu G. STAN

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / număr exclusiv online)

Copleșitor și atroce The Rifleman (2019) al lui Dzintars Dreibergs, despre complicatul puzzle al independenței Letoniei – începând cu participarea letonilor la Primul Război Mondial sub Imperiul Țarist și culminând cu haosul generalizat al lui 1919, când statul baltic a fost sfâșiat de numeroase războaie civile și împărțit între trei guverne-marionetă.

Prin acest labirint al ororilor rătăcește povestea lui Arturs, un puști de 16 ani la momentul conflagrației mondiale, care pleacă pe front alături de fratele mai mare și de tatăl său, un general rezervist, fost lunetist, pentru a-și răzbuna mama, care fusese ucisă dintr-o prostie de un soldat german. Până la 21 de ani, Arturs – împușcat în gât, împușcat în stomac, cu tatăl mort și fratele sfârtecat de un obuz – trece prin toate abatoarele premergătoare independenței letone.

O comparație firească trimite spre 1917 al lui Sam Mendes, cu care The Rifleman împarte nu doar altoirea pe capodopera din 1985 a lui Elem Klimov, Idi i smotri, ci și detaliul hiperrealist. De altfel, The Rifleman a fost targetat pe afișul de promovare ca fiind „a more realistic 1917”, deci un competitor de categorie grea pentru Sam Mendes, care a cules crema Premiilor BAFTA în 2019. Filmul lui Dreibergs, lansat în cinematografe în 2020, este cartea pe care mizează Letonia anul acesta la Premiile Oscar. Să vedem ce-o să iasă.

The Rifleman are la bază bestseller-ul de 800 de pagini al lui Aleksandrs Grins, „Blizzard of Souls”, despre experiența acestuia în războiului mondial. O densitate memorialistică care s-a dovedit în culise a fi principala năpastă, potrivit regizorului, deoarece a fost dificil de transpus în scenariu întregul belșug antropologic ce surprinde viața de pe front.

Folosindu-se de instinctele istoriografice câștigate din stilul documentar, unde și-a format mâna ca regizor, și de răbdarea de samurai dobândită în anii de muncă la PwC (PricewaterhouseCoopers), Dzintars Dreibergs redă o frescă de genul „știați că?”: I) despre lupta de tranșee; II) despre cum se iniția la 1914 un atac de iarnă în camuflaj alb subțire ca hârtia igienică; III) despre cum te chinuiai cu cleștele, dârdâind la -20 de grade noaptea, printre rotațiile reflectoarelor, să tai sârma ghimpată de pe bucata de teren a inamicului ca să-l poți ataca, iar când îl atacai erai deja pe jumătate degerat – scenele au fost chiar filmate într-un ger crunt, fără pic de efecte post-producție; IV) despre ce însemna pentru un copil să ucidă cu baioneta, o armă de crimă intimă, temporizată pe faciesul agoniei, implicând un alt soi de contact vizual cu adversarul decât împușcătura; V) despre cum decurgea un atac cu gaze, când masca de gaze era un lux și în general erai nevoit să-ți acoperi căile respiratorii doar cu o cârpă înmuiată în apă; VI) despre cum îți era făcută „inițierea” în țiuitul exploziei de grenadă, care îți prelingea pe carotidă, din ureche, un râuleț de sânge; VII) despre cum se alcătuia un șir indian cu soldații orbiți de schije, pentru a fi scoși din bătaia armelor – cu privirea înfășurată în tifon, unii cu mâinile pe umerii celorlalți, o omidă umană condusă de un sanitar care trebuia să aibă auzul mai ager decât al unui câine.

Dacă 1917 este axat pe efuziuni poematice și fastuoase planuri-secvență, cu zvâcniri minimaliste de western, The Rifleman optează pentru o curgere epică destul de clasică, pe alocuri barocă. Și oricât de mult mă irită coloana simfonică în filmele de război, care tinde să sterilizeze drama umană printr-o prețiozitate ideologică a eroismului, uneori își are rostul, mai ales când este amortizată de o cantitate „sănătoasă” de visceralitate.

Iubirea și generalii

Ne mutăm acum atenția spre secolul XXI. Războiul ruso-georgian din 2008, finalizat cu ieșirea Osetiei de Sud de sub controlul puterii de la Tbilisi, deși a devenit peste ani pattern de analiză pentru conflictul separatist din Donbas, nu a avut parte însă o bătălie soft power pe măsura raționamentelor lui strategice. Și de o parte, și de alta, interesul cinematografic pentru acest subiect a fost unul relativ anemic.

Georgienii au aplicat narativul american asupra războiului în filmul 5 Days of War (2011), regizat de Renny Harlin. Val Kilmer târăște targa pe uscat într-un rol de pensionare, iar Andy Garcia îl interpretează pe fostul președinte georgian Mihail Saakașvili, portretizându-l în brizbizuri șablonarde și fără nicio legătură cu modelul real; un Andy Garcia cu ticuri gangster genre, cum îi șade lui bine – bine și mediocru, în cazul de față. Iar separatiștii n-au nimic osetin, ci mai degrabă par niște generalisârbi gonflabili, clonele de paie ale lui Ratko Mladic. Ce mai tura-vura, un film prost de export, luat parcă la lopată de pe Wikipedia.

De cealaltă parte, o mostră de propagandă crasă a fost lansată de ruși chiar în 2008, anul războiului: Olympus Inferno, în regia lui Leonid Petrov. Construit în jurul unei specii de fluturi nocturni din Caucaz, numită Olympus Inferno, pe cât de mirobolant este filmul în redarea luptelor de gherilă urbană, pe atât de ridicol-șugubăț este în a trafica tezele Kremlinului. De fapt, e pur și simplu un comunicat de presă de 85 de minute iscălit parcă de tembelul Dmitri Rogozin.

Abia prin Shindisi (2019), războiul ruso-gerogian are parte de un film închis la toți nasturii. Fâșneț vizual, deși uneori mai alunecă într-un setting de Buftea, filmul regizat de Dito Tsintsadze (în sfârșit, un georgian care se ocupă de războiul din Georgia, unul dintre cei mai buni regizori georgieni contemporani) păstrează un echilibru decent între conjugarea patriotică și ingredientele de blockbuster.

Detaliile istorice. Pe 11 august 2008, soarta Osetiei de Sud era deja pecetluită. Saakașvili ordonase retragerea trupelor, dar încă se mai purtau confruntări izolate, mici unități georgiene trăgeau cu dinții de fiecare metru pătrat de teritoriu. Autoritățile de la Tbilisi negociaseră cu rușii un armistițiu, conform căruia trebuia să i se permită unei unități georgiene un coridor de retragere prin satul Shindisi. Trupele ruse nu l-au respectat și a început măcelul. Depășiți numeric, cei douăzeci și unu de soldați ai detașamentului georgian s-au trezit într-o confruntare tip David-și-Goliat, într-o baie apocaliptică de muniții. Totul a durat 45 de minute. La sfârșit, doar cinci militari georgieni au supraviețuit, fiind îngrijiți și ajutați de câțiva săteni și câțiva preoți.

Dito Tsintsadze spune povestea acestor anonimi din Osetia de Sud care și-au riscat viața ascuzându-i pe cei cinci soldați georgieni. Sumbrul și statornicul Badri (Goga Pipanașvili), soția sa osetină bolnavă de cancer Katia (Tamar Abșilava), alcoolicul mărinimos Vazja (Dato Bakhtadze), îndoliat după moartea nevestei, și fiica acestuia, micuța și curajoasa Mariam (Mariam Jibladze). Fiecare în felul său este un far de anduranță creștină în bezna genocidară.

Există două scene majore, arcurile de tracțiune, care injectează forță tramei.

Prima scenă. Confruntarea armată din gara satului. Jeep-uri, lunetiști, bazooka, kalașnikovuri – Tsintsadze ne servește o porție spumoasă de chaos cinema, cu suprasaturație senzorială în stil Battle  Los Angeles (2011, regia Jonathan Liebesman).

A doua scenă: cina de nuntă de la finalul filmului. Badri ia decizia de-a se cununa religios cu Katia, înainte ca soția lui să moară. La cină participă și generalii ruși care au condus ambuscada. Evenimentul, vom afla, tăinuiește mai mult o diversiune pentru a-i face scăpați pe soldații ascunși în pivnița casei. Tensiunea coșmarescă plutește în aer, întrețesută de zgomotele tacâmurilor și-n plescăitul porcesc, încordat și provocator al generalilor ruși, care deși vânează soldați georgieni, se văd totuși nevoiți să recunoască calitățile gastronomiei georgiene. O scenă măiestrit compusă, în care comentariul disprețuitor al unuia dintre generali parafează ca un epitaf geopolitic fostul spațiu sovietic, cimitirul oligarhic numit Russkiy Mir. „De ce vă trebuie Vestul?”, îl întreabă generalul pe Badri, cu o suspicioasă și fățarnică gentilețe, sorbind din paharul cu votcă ca dintr-un pocal al popoarelor. „Noi avem multe în comun, suntem frați. Avem aceeași credință (…) Spune-mi! Ți-ai lăsa fiul cel mic (Osetia de Sud – n.n.) să se ducă singur în pădure (Vestul – n.n.) noaptea? Nu, nu l-ai lăsa. Lupii l-ar mânca. Nu vă lăsăm să plecați fiindcă vă iubim. Vă iubim până la moarte!”

Așadar, iubire până la moarte. O afirmație de panteon panslavist, care ar putea face casă bună cu un alt refren invadator, ciripit cu patimă de vătaful media Dmitri Kiseliov, unul dintre cei mai zeloși putiniști: „Obiectivitatea este un mit care ne-a fost impus”. Altfel spus: Pușkin + Doctrina Gherasimov = LOVE.

Iar Dreibergs + Tsintsadze = adrenalină, milă și stupoare.

Back To Top
Scroll Up