CUPLURI ÎN LITERATURĂ

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (1)

Leaving Las Vegas

(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Augustin CUPȘA

Scriitorul american John O`Brien s-a luptat cu dependența de alcool încă din tinerețe și a debut cu un roman-cult al anilor `90, roman care ar putea fi foarte bine citat și în studiile de specialitate la capitolul Tulburări psiho-comportamentale legate de consumul alcoolului. Câțiva ani mai târziu, Mike Figgis i-a ecranizat romanul (dar e mai bine să nu-l aveți în minte pe Nicholas Cage când citiți cartea), numai că O`Brien nu a mai apucat să vadă filmul, după mai multe cure de dezintoxicare s-a dat bătut și s-a sinucis cu un pistol.
Acțiunea din Leaving Las Vegas gravitează în jurul relației disfuncționale și improbabile dintre Sera & Ben. Fără mobil și resorturi exterioare, cei doi alunecă prin proprie voință pe un downward slope. Au ceva din eroii tragediilor antice, dar și ceva din protagoniștii prozei lui Hemingway, în sensul că își câștigă noblețea prin felul natural și lipsit de lamentație în care își duc până la capăt damnarea. Cineva remarca foarte bine în prezentarea ediției în limba română că e „o formă ciudată de prietenie, care seamănă foarte mult cu iubirea”. Verbul seamănă e foarte bine introdus în comparație, dar iubirea rămâne necunoscuta din ecuație.

1. Meet Sera

Sera e o frumusețe întunecată, venită dintr-un orășel de pe Coasta de Est, 30+, exersată cu clienți de pe Strip Boulevard și cazinourile din Vegas, unde joacă douș`unu. Câștigă din amândouă, numai că deocamdată, cel puțin pentru ea, prostituția e un joc de noroc mai profitabil.
O`Brien plasează câteva date minore despre ea, ca niște inserturi între paranteze, crâmpeie de memorie, amintiri intruzive, care n-au valoare explicativă, ci doar fac un pact mai real cu realul subiectiv – o îmbrățișare pe ascuns cu tata, cu teamă să n-o descopere mama, o femeie chinuită de gelozie, un scurt dialog cu același vechi aliat când e deja majoră și vaccinată și se pregătește să-și ia lumea în cap. E posibil ca Sera să nu aibă alte amintiri. Scenele mai ample și mai amănunțite vin din trecutul apropiat – o puștoaică Sabrine pe care o omoară heroina, un cuplu de vecini care o toarnă la proprietar după ce află că e prostituată, bătăile & tăieturile de cuțit administrate de Gamal Fathi, peștele ei stabil. Cam toate amintirile sunt greu de dus, deși Sera e obișnuită să fie bătută și șutată din fiecare loc în care a stat. Iar ea trăiește la timpul prezent. Tot ce-i în urmă o încurcă, doar că amintirile astea revin, iar ea trebuie să facă în permanență curat. De fapt, principalul ei mecanism inconștient de apărare e splitting-ul. Foarte pe scurt splitting-ul face asta – tot ce nu-i acceptabil pentru conștiință e pus deoparte și atribuit altui ego. (nu eu am făcut/ pățit asta, ci un alt eu.) Nu se ajunge la amploarea unei tulburări de identitate și nefiind asociat cu proiecția nu e o trăsătură borderline.  De aici însă rezultă o parte din incongruențele ei de comportament, iar O`Brien înțelege bine cum stau lucrurile. La un moment dat o descrie cam așa – flămândă, obosită, îndurerată, pilită, sigură pe sine, frumoasă, învinețită, tânără, inteligentă, nefericită, însetată de la biscuiții sărați, conștientă că asta e și ideea.
Puțin mai încolo se folosește abil de o metaforă vizuală cu același fundament psihologic.
Spre seară, în timp ce se pregătește pentru indiferent ce-i va cere Al să facă, Sera descoperă din nou că se află de ambele părți ale oglinzii ei. E momentul în care cele două foițe ale conștiinței se lipesc la loc. Ceea ce ar putea să treacă neobservat în economia narativă de ansamblu, acest hint subtil denotă capacitatea de introspecție a autorului, dar și cum lucrează autorii cu adevărat buni, care construiesc metodic, pe tăcute, și ascund cheițe, care lasă pe dinafară cititorii comozi.

2. Meet Ben

Ben vine de la Benjamin. Numele nu e întâmplător. Despre Benjamin, cel din urmă fiu al lui Iacob, litera Vechiul Testament spune că moare fără de păcat. Ben cel de față se îndreaptă și el rapid către moarte, dar ca să-și atingă țelul se folosește de alcool. (Probabil că O`Brien a ținut să sublinieze prin asta că băutul nu-i un păcat în sine, are și el rădăcinile lui.)
Nu are niciun rost să contabilizeze cineva cât bea Ben pe zi, până la ora 10 dimineața ajunge la limita unităților acceptate de OMS, mai exact a consumat trei pahare de votcă cu suc de merișoare (calculate la 30 ml măsura). Urmează cantități uriașe de tărie și uneori bere la butoiaș. Cum numărul barurilor care servesc alcool și al liquor storurilor crește și descrește pe parcursul zilei, Ben trebuie să fie permanent în alertă și să se miște de colo-colo ca să nu rămână în pană. O singură dată a ajuns să bea apă de gură alcoolizată.
Oamenii care beau la șase dimineața sunt oameni care beau tot timpul.
Sunt două obiective în acest demers – să evite sevrajul care e îngrozitor de pronunțat în cazul lui și să se grăbească spre exitus. Evident, așa cum au remarcat și alții, alcoolicii nu mor așa, în somn, lângă o femeie frumoasă, după trei săptămâni de băut în galop. Cel mai des alcoolicii mor după ani de degradare, printr-o complicație a cirozei sau printr-un accident traumatic. Dar e fantezia lui O`Brien ca eroul lui să moară în brațele unui înger salvator, de unde să-și obțină mântuirea/acceptarea, la fel cum sunt și halucinațiile angelice care nu pot fi găsite în psihopatologie. Probabil (și) din acest motiv pe Sera o cheamă așa (Sera trebuie sa fie o prescurtare de la seraphim).
În afara licenței poetice, O`Brien descrie cu mare acuitate comportamentul și tipicurile dependentului de alcool, mai bine decât în multe manuale – ritmul de ingerare, stările zilei (și ale nopții), universul social care se restrânge păstrându-și detaliile, cum se sprijină barul cu coatele, cum trec minutele de unul singur în fața paharului, lupta cu valurile de greață, unde vine cea mai apropiată chiuvetă și cum se ajunge la ea în cel mai scurt timp.

3. Sera meets Ben

De aici încolo logica sentimentală curge de la sine, iar hazardul e aproape nesemnificativ în ecuația celor doi. E un mecanism psihologic simplu, care nu dă greș niciodată. Acesta se bazează pe vacuum, ca atunci când iei o pompă, îi astupi capătul de aspirare și tragi cu putere de piston. Înăuntru se creează, mai mult sau mai puțin, un vid, dar nu poți să știi cât de adânc e vidul, cât de mult aer poate să înghită, cât de repede și de tare se va destinde pompa, până nu deschizi valva.
Deși conștienți oarecum de golul care s-a lărgit interior, nici Sera și nici Ben nu realizează cât de amplă va fi excursia pistonului, felul în care unul va pătrunde până în cel mai strâmt colț al celuilalt. Presiunea e evident foarte mare. Tot universul se expandează dintr-odată cu o forță uluitoare. Nici ei nu-și mai dau seama ce fac – se avântă în cadouri, cine la restaurant, se mută împreună, apucă și o scurtă excursie la barajul Hoover, cad tot mai adânc în ceea ce obișnuit se cheamă îndrăgostire. Dacă rămân câteva treburi contradictorii care aparent complică relația, cum ar fi că Ben caută salvarea, dar o respinge, iar Sera crede că se folosește de nevoia lui pentru nevoia ei și ajunge să sufere, asta e doar din cauză că suntem în Vegas, locul unde toți joacă la cacealma și au atâtea straturi de aparențe, încât adevărul se face pierdut, fiindcă altfel nu ai cum să supraviețuiești acolo.
Poată că Leaving Las Vegas nu se referă neapărat la faptul că Ben moare, ci la momentul în care cei doi își dau cărțile pe față, renunță să mai joace jocul, momentul în care se ridică împreună de la pământ.

Back To Top
Scroll Up