CUPLURI ÎN LITERATURĂ

Augustin CUPȘA

Cine poate să ridice Clopotul de sticlă? Sylvia Plath aka Ester Greenwood

(partea a doua)

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (3)
(Revista Accente nr. 3 / serie nouă / aprilie 2021 / număr exclusiv online)

După manualele clinice, un episod depresiv se poate remite de la sine, în absența tratamentului medicamentos, după 8-10 luni. E vorba însă de episoadele minore sau formele atenuate la persoane care au o rețea de suport social. Cel mai frecvent episoadele depresive severe înregistrează o tentativă se suicid sau un alte gest de autovătămare care duce la internarea persoanei în caz. Când vorbim despre un gest autolitic, nu trebuie să vedem în el o apetență mortală, ci din contră o expresie a voinței de luptă. E o încercare disperată de salvare, doar că, așa cum remarcă psihiatrul francez Lauren Schmitt aceasta survine în contextul unei pierderi a libertății de gândire, iar persoana în caz nu mai vede nicio altă posibilitate de ieșire.
După tentativa de suicid cu somnifere, Ester ajunge într-un spital de psihiatrie, într-o secție rezervată cazurilor grave. În anii de după război, instituțiile psihiatrice sunt încă niște dinozauri, deasupra cărora plutește un aer greoi de pedeapsă și abuz. Tehnicile de tratament sunt rudimentare și parțial ineficiente. Contracultura anilor `60 va fi un mediu prielnic pentru propagarea antipishiatriei, curent care însumează eforturile unor psihiatri, psihanaliști, psihologi sau sociologi (situați cel mai adesea pe poziții de război) de a desființa condiția azilară  a pacienților psihici. Szasz, Laing, Goffman și mai târziu Basaglia sunt unii dintre cei mai cunoscuți combatanți împotriva psihiatriei instituționale, dar toate demersurile lor nu ar fi avut un asemenea succes dacă nu ar fi primit un ajutor nesperat chiar din partea establishmentului, care a calculat că e mai fezabil să introducă pensia de boală/incapacitate decât să mai finanțeze acești giganți spitalicești (programul Great Society al lui Lyndon Johnson) și astfel încet încet azilurile au fost părăsite și într-un final închise.
Până atunci însă (e vara anului 1953) Ester Greenwood nu are decât să se supună sorții și să spere că va avea noroc, pentru că vindecarea într-un astfel de mediu ține mai degrabă de șansă decât de o metodă riguros științifică. Ea știe foarte bine că a ajunge la spitalul municipal înseamnă driftingul ireversibil către condiția de legumă. Din fericire mama ei are ideea de a-i scrie protectoarei sale, Philomena Guinea, care a cunoscut la rândul experiența sinistră a aziluri și empatizează cu situație tinerei scriitoarei, oferindu-se să-i plătească șederea într-o clinică privată.
Nici acolo lucrurile nu stau cu mult mai bine. Se practică în exces șocurile insulinice, metodă de tratament nespecifică, folosită fără discernământ pentru toate categoriile de boală suficient de severe pentru a justifica intervenții disperate. (Șocul insulinic a fost primul tratament din toată medicina respins de comunitatea științifică prin evaluarea Evidence-Based Medicine.) În rest psihiatria mai beneficia în portofoliul ei restrâns de terapia electroconvulsivantă și de câteva tranchilizante (cele mai multe barbiturice). Cu un an în urmă apăruse și primul antidepresiv (un inhibitor de monoamin oxiadază derivat din iproniazidă folosită pentru tratamentul pentru tuberculoză) dar lucrurile erau de abia la început și pe lângă efectele terapeutice, cura cu IMAO avea și numeroase efecte adverse greu de suportat.
În asemenea situație cea care face fundamental diferența e doctorița Nolan. Aici funcționează pur și simplu norocul. Și doctorița Quinn (psihiatra lui Joan) e o femeie ageră și perspicace, dar Ester Greenwood are convingerea fermă că dacă ar fi încăput pe mâinile ei ar fi rămas multă vreme în Caplan (secția deschisă a spitalului) sau, mai rău, ar fi ajuns la Wymark, spitalul municipal, rezervat cazurilor fără scăpare. Cu aceeași formare psihanalitică, maniera de apropiere e diferită între cele două psihiatrie. Dr Quinn pune accentul pe o analiză fără concesii emoționale, pe când dr Nolan preferă abordarea psihodinamica dintr-o perspectivă mai suportivă.

Doctorița Quinn avea o însușire abstractă, care o atrăgea pe Joan, dar mie îmi făcea pielea de găină… Eu nu vorbeam niciodată despre euri și identități cu doctorița Nolan. De fapt nici nu știu despre ce vorbeam.

Pe scurt, doctorița Nolan e acolo, cu Ester, atât cât trebuie să fie, atunci când trebuie să fie. O alianță terapeutică bună sporește eficacitatea oricărui tratament, oricât de dur, oricât de slab. Rolul unui psihiatru este de cel mai mult ingrat.
Relația (emoțională) medic-pacient este necunoscuta cea mai greu de gestionat în ecuația care-i privește pe cel aflat în suferință și pe cel instruit să ajute. Societatea actuală românească, animată de afecte puternice, îl scoate pur și simplu pe medic din ecuație. (Poate de aceea, România se confruntă acum cel mai extins exod de medici și personal medical dintre toate țările europene.)
În toată lumea medicii au cea mai mare rată profesională de suicid, de divorț și de depresie. Suferința umană se molipsește, încarcă și uzează. Toată literatura, de la Ciuma lui Camus la Eseu despre orbire a lui Saramago, consemnează că medicul se îmbolnăvește încercând să salveze. Mai radicală, Dominique Barbier (în Ieșirea din depresie) avansează ideea că nu există o însușire ancestrală a omului de avea grijă de alții, decât de cei apropiați, iar vocația de medic este o extensie socială modernă a naturii umane, vizată de riscul serios pentru burn out.
În atare condiții vocația de medic ține mai degrabă de o chimie între el și anumiți pacienți, rezonanța pe o frecvență necunoscută cu pacienții. Studiile citate în Kaplan & Saddock evidențiază că cel puțin 50% dintre psihiatri americani au avut cel puțin un insucces în prevenirea tentativelor de suicid. Despre Ruth Beuscher, cea care a tratat-o pe Sylvia Plath la Mc Lean Hospital după prima tentativă gravă și a continuat apoi psihoterapia cu ea, nu se mai știu foarte multe astăzi, de care parte a pragului de 50% s-a situat în întreaga ei carieră, dar e de presupus că a avut și pacienți cu care nu a găsit acea frecvență salvatoare (chiar dacă aceștia nu au ajuns la autoliză). Cert este că omoloaga ei din ficțiune, dr Nolan reușește (după o serie de ședințe de Terapie Electroconvulsivantă) să ridice clopotul de sticlă de deasupra lui Ester Greenwod și să îi redea lumea. Mai departe Ester face exact ceea ce trebuie să facă – rupe relația defectuoasă cu Buddy Willard și se întoarce la colegiu, reconstruindu-și pe baze mai funcționale viața și cariera. Astăzi depresia poate fi privită mai degrabă ca un fenomen clinic decât ca o simplă tulburare, cuprinzând mai multe enități, forme clinice, episoade complete, cu simptome core și simptome nespecifice, și episoade subclinice, comorbidități și evoluții cronice, dar felul în care încă este înțeleasă depresia în mod curent face ca acest fenomen să fie supravehiculat și subdiagnosticat în același timp. În scrisoarea pe care i-o adresează mamei sale la terminarea manuscrisului Sylvia Plath știe foarte bine ce vrea transmită prin acest roman celorlalți.

…e cu adevărat o oală în clocot, dar cred că va arăta cât de izolată se simte o persoană care are o cădere (nervoasă).

Mulțumim pentru această mărturie.

______________________________

Cine poate să ridice Clopotul de sticlă? Sylvia Plath aka Ester Greenwood

(prima parte)

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (2)
(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Sunt atât de multe similitudini între Sylvia Plath și Easter Greenwood din Clopotul de sticlă, încât orice analiză, oricât de tehnică, riscă să fie indiscretă, să lezeze și să confuzeze în același timp. Romanul a fost conceput ca un oeil-de-boeuf, textul e transparent și lasă cititorul să ajungă cu privirea departe în măruntaiele suferinței unei autoarea care a practicat intens lirismul confesiv și nu a fost străină de expunerea publică.

Ce am făcut aici e să combin elemente de viața mea, ficționalizându-le ca să le dau culoare…

– îi scrie mamei sale după finalizarea manuscrisului.

Publicat imediat după sinuciderea ei, critica l-a primit favorabil, dar și cu precauție. Emoțiile erau încă destul de puternice și jocul acesta între aproape identic și nu chiar risca să ducă discuțiile într-o zonă complet ne-literară și complet emoțională.
Viața lui Ester Greenwood și cea a Sylviei Plath se răsucesc una în jurul celeilalte până într-un anumit punct, iar acest punct este legat de o experiență destinală – întâlnirea doctoriței Nolan, respectiv Ruth Beuscher de la McLean Hospital. Dacă Sylvia Plath ar fi avut-o aproape pe doctoriță și în iarna din 1963, probabil că o tragedia ar fi fost (din nou) evitată. Doar că întâlnirea lor norocoasă a rămas undeva, în ficțiune, în povestea lui Ester Greenwood, o Sylvia Plath imortalizată la 24 de ani. În realitate Ruth Beuscher practica în continuare la spitalul din Belmont, iar Sylvia Plath avea acum 30 de ani și era de partea cealaltă a Atlanticului, în Londra. Avea un nou episod depresiv (netratat de aproape 6-7 luni), era în curs de divorț, cu doi copii în grijă și aproape izolată social. În fața ei se întindea cea mai grea iarnă a secolului trecut. De data aceasta tentativa i-a reușit.
Și probabil că aici se găsește diferența fundamentală dintre cele două femei, una reală, alta ficționalizată, de o altă vârstă decât a primeia – norocul de a avea lângă tine pe acel cineva potrivit să te ajute să te salvezi în momentul potrivit.

Ce vedem…

Nu trebuie să citești printre rânduri ca să descoperi că Ester Greenwood suferă de depresie. Sunt acolo toate elementele clinice, ce-i drept drescrise mult mai plastic decât într-un manual de psihiatrie. E vara lui 1953, într-un New York asaltat de caniculă, iar Ester are marea șansă de a lucra în redacția unei reviste de fițe. În realitate e complet inconfortabilă acolo și obosită să facă față aparențelor.

Mă simțeam inertă și pustie, așa cum se simte probabil miezul unei tornade, mișcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.


Ester are deja fascinația morții. Prima frază a romanul anunță execuția soților Rosenber. (În afară de notația temporală, care ar fi putut fi făcută și altfel în roman, fraza de deschidere nu are nicio implicație în ecuația dramatică.) Atmosfera e stătută, discuțiile plictisitoare, băuturile n-au niciun gust. Ester pare omul în plus în fiecare scenă. Singurul loc în care se simte bine e în cadă, unde are senzația de puritate regăsită. Tot de puritate e legată și cea mai recentă amintire a fericirii ei –

m-am gândit cât de ciudat era că niciodată până atunci nu-mi trecuse prin cap că am fost pur și simplu fericită până la 9 ani.

E loc aici pentru o interpretare psihanalitică, dar fără suficiente date în narațiune rămâne doar o speculație. E limpede însă că pentru Ester vârsta inocenței e un tărâm îndepărtat, iar acum virginitatea atârnă ca o povară pe umerii ei și e în cel mai bun caz un subiect de competiție (cu logodnicul Buddy Willard).
Aron Beck, părintele cognitivismului, completează analiza sa asupra lui Ester și pune într-o relație cauzală directă depresia ei de moartea tatălui său și de presiunea uriașă a standardului de performanță.


Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și până am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.

Și puținele relații de suflet din viața ei sunt proaste. Mama, o persoană rigidă și fără mari resurse afective, iar Buddy Willard, logodnicul ei neoficial, cam de acceași vârstă cu ea, dar e mult mai imatur afectiv, egoncentrist și incapabil să o susțină. Când o cere de soție, Buddy Willard nu o întreabă dacă vrea să se căsătorească, ci dacă vrea să devină dna Buddy Willard. E o epocă în care femeile din clasa lui Ester au două posibilități după absolvire – să devină casnice sau să lucreze în administrație, cel mai probabil secretare, așa că felul în care Buddy pune întrebarea s-ar putea să nu contrarieze pe mai nimeni din lumea lui. Cert e că dacă Ester vrea să devină poetă, asta nu e decât semnul precoce al unei aiureli. După ce primește și refuzul bursei de scriere creativă de la Cambridge, lumea lui Ester se prăbușește. Dacă până atunci miezul tornadei se mișca plictisit, dar se mișca, acum stă în loc și părțile universului se dezarticulează și cad, lăsând un loc gol – clopotul de sticlă.
Încep să apară insomniile, apatia, oboseala, lipsa motivației, izolarea socială. Cromatica descrierilor se schimbă, apar tot mai des nuanțe de maro, brun, gri. Fantasmele sinucigașe îi învadează spațiul mental. Atenția se orientează către orice sursă posibilă a anihilării. E puțina energie care i-a mai rămas inversată dinspre elan vital către voluptatea morții.
Cât timp nucleul profund al personalității nu este atins, acolo își găsește refugiu o personalitate alternă Elly Higginbottom, care mai are însă șansa (dar nu și resursele) de a lăsa totul baltă și a-și reface viața în Chicago, facând cu totul altceva decât știa până atunci (să învețe și să ia premii).

…și ce tratăm

Depresia e un drum lung în jos, o coborâre inexorabilă către infern. Romanul Sylviei Plath este fidel acestei evoluții clinice și de aceea nu înregistrează niciun twist in the plot (cu excepția revirimentului de final). Cine asistă la descrierea unei depresii, asistă la o lungă suferință. Lipsită de orice sprijin moral, Ester ajunge o victimă într-o pânză de păianjen, unde toate eforturile ei de a se elibera sunt sortite epuizării. Ce-i drept Buddy Willard e și el bolnav, internat într-un sanatoriu pentru tuberculoză, dar chiar și dacă nu ar fi fost acolo, după datele sale narative, e foarte puțin probabil să fi fost în stare să facă ceva pentru ea. Pare o persoană opacă, limitată afectiv, prea preocupată de propria persoană și devenire ca să-i fie alături lui Ester într-un travaliu care presupune punerea lui între paranteze.

(continuarea în numărul următor – nr. 3 / aprilie 2021)

_________________________

Leaving Las Vegas

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (1)
(Revista Accente nr. 1 / serie nouă / februarie 2021 / număr exclusiv online)

Scriitorul american John O`Brien s-a luptat cu dependența de alcool încă din tinerețe și a debut cu un roman-cult al anilor `90, roman care ar putea fi foarte bine citat și în studiile de specialitate la capitolul Tulburări psiho-comportamentale legate de consumul alcoolului. Câțiva ani mai târziu, Mike Figgis i-a ecranizat romanul (dar e mai bine să nu-l aveți în minte pe Nicholas Cage când citiți cartea), numai că O`Brien nu a mai apucat să vadă filmul, după mai multe cure de dezintoxicare s-a dat bătut și s-a sinucis cu un pistol.
Acțiunea din Leaving Las Vegas gravitează în jurul relației disfuncționale și improbabile dintre Sera & Ben. Fără mobil și resorturi exterioare, cei doi alunecă prin proprie voință pe un downward slope. Au ceva din eroii tragediilor antice, dar și ceva din protagoniștii prozei lui Hemingway, în sensul că își câștigă noblețea prin felul natural și lipsit de lamentație în care își duc până la capăt damnarea. Cineva remarca foarte bine în prezentarea ediției în limba română că e „o formă ciudată de prietenie, care seamănă foarte mult cu iubirea”. Verbul seamănă e foarte bine introdus în comparație, dar iubirea rămâne necunoscuta din ecuație.

1. Meet Sera

Sera e o frumusețe întunecată, venită dintr-un orășel de pe Coasta de Est, 30+, exersată cu clienți de pe Strip Boulevard și cazinourile din Vegas, unde joacă douș`unu. Câștigă din amândouă, numai că deocamdată, cel puțin pentru ea, prostituția e un joc de noroc mai profitabil.
O`Brien plasează câteva date minore despre ea, ca niște inserturi între paranteze, crâmpeie de memorie, amintiri intruzive, care n-au valoare explicativă, ci doar fac un pact mai real cu realul subiectiv – o îmbrățișare pe ascuns cu tata, cu teamă să n-o descopere mama, o femeie chinuită de gelozie, un scurt dialog cu același vechi aliat când e deja majoră și vaccinată și se pregătește să-și ia lumea în cap. E posibil ca Sera să nu aibă alte amintiri. Scenele mai ample și mai amănunțite vin din trecutul apropiat – o puștoaică Sabrine pe care o omoară heroina, un cuplu de vecini care o toarnă la proprietar după ce află că e prostituată, bătăile & tăieturile de cuțit administrate de Gamal Fathi, peștele ei stabil. Cam toate amintirile sunt greu de dus, deși Sera e obișnuită să fie bătută și șutată din fiecare loc în care a stat. Iar ea trăiește la timpul prezent. Tot ce-i în urmă o încurcă, doar că amintirile astea revin, iar ea trebuie să facă în permanență curat. De fapt, principalul ei mecanism inconștient de apărare e splitting-ul. Foarte pe scurt splitting-ul face asta – tot ce nu-i acceptabil pentru conștiință e pus deoparte și atribuit altui ego. (nu eu am făcut/ pățit asta, ci un alt eu.) Nu se ajunge la amploarea unei tulburări de identitate și nefiind asociat cu proiecția nu e o trăsătură borderline.  De aici însă rezultă o parte din incongruențele ei de comportament, iar O`Brien înțelege bine cum stau lucrurile. La un moment dat o descrie cam așa – flămândă, obosită, îndurerată, pilită, sigură pe sine, frumoasă, învinețită, tânără, inteligentă, nefericită, însetată de la biscuiții sărați, conștientă că asta e și ideea.
Puțin mai încolo se folosește abil de o metaforă vizuală cu același fundament psihologic.
Spre seară, în timp ce se pregătește pentru indiferent ce-i va cere Al să facă, Sera descoperă din nou că se află de ambele părți ale oglinzii ei. E momentul în care cele două foițe ale conștiinței se lipesc la loc. Ceea ce ar putea să treacă neobservat în economia narativă de ansamblu, acest hint subtil denotă capacitatea de introspecție a autorului, dar și cum lucrează autorii cu adevărat buni, care construiesc metodic, pe tăcute, și ascund cheițe, care lasă pe dinafară cititorii comozi.

2. Meet Ben

Ben vine de la Benjamin. Numele nu e întâmplător. Despre Benjamin, cel din urmă fiu al lui Iacob, litera Vechiul Testament spune că moare fără de păcat. Ben cel de față se îndreaptă și el rapid către moarte, dar ca să-și atingă țelul se folosește de alcool. (Probabil că O`Brien a ținut să sublinieze prin asta că băutul nu-i un păcat în sine, are și el rădăcinile lui.)
Nu are niciun rost să contabilizeze cineva cât bea Ben pe zi, până la ora 10 dimineața ajunge la limita unităților acceptate de OMS, mai exact a consumat trei pahare de votcă cu suc de merișoare (calculate la 30 ml măsura). Urmează cantități uriașe de tărie și uneori bere la butoiaș. Cum numărul barurilor care servesc alcool și al liquor storurilor crește și descrește pe parcursul zilei, Ben trebuie să fie permanent în alertă și să se miște de colo-colo ca să nu rămână în pană. O singură dată a ajuns să bea apă de gură alcoolizată.
Oamenii care beau la șase dimineața sunt oameni care beau tot timpul.
Sunt două obiective în acest demers – să evite sevrajul care e îngrozitor de pronunțat în cazul lui și să se grăbească spre exitus. Evident, așa cum au remarcat și alții, alcoolicii nu mor așa, în somn, lângă o femeie frumoasă, după trei săptămâni de băut în galop. Cel mai des alcoolicii mor după ani de degradare, printr-o complicație a cirozei sau printr-un accident traumatic. Dar e fantezia lui O`Brien ca eroul lui să moară în brațele unui înger salvator, de unde să-și obțină mântuirea/acceptarea, la fel cum sunt și halucinațiile angelice care nu pot fi găsite în psihopatologie. Probabil (și) din acest motiv pe Sera o cheamă așa (Sera trebuie sa fie o prescurtare de la seraphim).
În afara licenței poetice, O`Brien descrie cu mare acuitate comportamentul și tipicurile dependentului de alcool, mai bine decât în multe manuale – ritmul de ingerare, stările zilei (și ale nopții), universul social care se restrânge păstrându-și detaliile, cum se sprijină barul cu coatele, cum trec minutele de unul singur în fața paharului, lupta cu valurile de greață, unde vine cea mai apropiată chiuvetă și cum se ajunge la ea în cel mai scurt timp.

3. Sera meets Ben

De aici încolo logica sentimentală curge de la sine, iar hazardul e aproape nesemnificativ în ecuația celor doi. E un mecanism psihologic simplu, care nu dă greș niciodată. Acesta se bazează pe vacuum, ca atunci când iei o pompă, îi astupi capătul de aspirare și tragi cu putere de piston. Înăuntru se creează, mai mult sau mai puțin, un vid, dar nu poți să știi cât de adânc e vidul, cât de mult aer poate să înghită, cât de repede și de tare se va destinde pompa, până nu deschizi valva.
Deși conștienți oarecum de golul care s-a lărgit interior, nici Sera și nici Ben nu realizează cât de amplă va fi excursia pistonului, felul în care unul va pătrunde până în cel mai strâmt colț al celuilalt. Presiunea e evident foarte mare. Tot universul se expandează dintr-odată cu o forță uluitoare. Nici ei nu-și mai dau seama ce fac – se avântă în cadouri, cine la restaurant, se mută împreună, apucă și o scurtă excursie la barajul Hoover, cad tot mai adânc în ceea ce obișnuit se cheamă îndrăgostire. Dacă rămân câteva treburi contradictorii care aparent complică relația, cum ar fi că Ben caută salvarea, dar o respinge, iar Sera crede că se folosește de nevoia lui pentru nevoia ei și ajunge să sufere, asta e doar din cauză că suntem în Vegas, locul unde toți joacă la cacealma și au atâtea straturi de aparențe, încât adevărul se face pierdut, fiindcă altfel nu ai cum să supraviețuiești acolo.
Poată că Leaving Las Vegas nu se referă neapărat la faptul că Ben moare, ci la momentul în care cei doi își dau cărțile pe față, renunță să mai joace jocul, momentul în care se ridică împreună de la pământ.

Back To Top
Scroll Up