CINE POATE SĂ RIDICE CLOPOTUL DE STICLĂ? SYLVIA PLATH AKA ESTER GREENWOOD (2)

CINE POATE SĂ RIDICE CLOPOTUL DE STICLĂ? SYLVIA PLATH AKA ESTER GREENWOOD (2)

Augustin CUPȘA

Cupluri Accentuate în viață și în literatură (3)
(Revista Accente nr. 3 / serie nouă / aprilie 2021 / număr exclusiv online)

(continuare)

După manualele clinice, un episod depresiv se poate remite de la sine, în absența tratamentului medicamentos, după 8-10 luni. E vorba însă de episoadele minore sau formele atenuate la persoane care au o rețea de suport social. Cel mai frecvent episoadele depresive severe înregistrează o tentativă se suicid sau un alte gest de autovătămare care duce la internarea persoanei în caz. Când vorbim despre un gest autolitic, nu trebuie să vedem în el o apetență mortală, ci din contră o expresie a voinței de luptă. E o încercare disperată de salvare, doar că, așa cum remarcă psihiatrul francez Lauren Schmitt aceasta survine în contextul unei pierderi a libertății de gândire, iar persoana în caz nu mai vede nicio altă posibilitate de ieșire.
După tentativa de suicid cu somnifere, Ester ajunge într-un spital de psihiatrie, într-o secție rezervată cazurilor grave. În anii de după război, instituțiile psihiatrice sunt încă niște dinozauri, deasupra cărora plutește un aer greoi de pedeapsă și abuz. Tehnicile de tratament sunt rudimentare și parțial ineficiente. Contracultura anilor `60 va fi un mediu prielnic pentru propagarea antipishiatriei, curent care însumează eforturile unor psihiatri, psihanaliști, psihologi sau sociologi (situați cel mai adesea pe poziții de război) de a desființa condiția azilară  a pacienților psihici. Szasz, Laing, Goffman și mai târziu Basaglia sunt unii dintre cei mai cunoscuți combatanți împotriva psihiatriei instituționale, dar toate demersurile lor nu ar fi avut un asemenea succes dacă nu ar fi primit un ajutor nesperat chiar din partea establishmentului, care a calculat că e mai fezabil să introducă pensia de boală/incapacitate decât să mai finanțeze acești giganți spitalicești (programul Great Society al lui Lyndon Johnson) și astfel încet încet azilurile au fost părăsite și într-un final închise.
Până atunci însă (e vara anului 1953) Ester Greenwood nu are decât să se supună sorții și să spere că va avea noroc, pentru că vindecarea într-un astfel de mediu ține mai degrabă de șansă decât de o metodă riguros științifică. Ea știe foarte bine că a ajunge la spitalul municipal înseamnă driftingul ireversibil către condiția de legumă. Din fericire mama ei are ideea de a-i scrie protectoarei sale, Philomena Guinea, care a cunoscut la rândul experiența sinistră a aziluri și empatizează cu situație tinerei scriitoarei, oferindu-se să-i plătească șederea într-o clinică privată.
Nici acolo lucrurile nu stau cu mult mai bine. Se practică în exces șocurile insulinice, metodă de tratament nespecifică, folosită fără discernământ pentru toate categoriile de boală suficient de severe pentru a justifica intervenții disperate. (Șocul insulinic a fost primul tratament din toată medicina respins de comunitatea științifică prin evaluarea Evidence-Based Medicine.) În rest psihiatria mai beneficia în portofoliul ei restrâns de terapia electroconvulsivantă și de câteva tranchilizante (cele mai multe barbiturice). Cu un an în urmă apăruse și primul antidepresiv (un inhibitor de monoamin oxiadază derivat din iproniazidă folosită pentru tratamentul pentru tuberculoză) dar lucrurile erau de abia la început și pe lângă efectele terapeutice, cura cu IMAO avea și numeroase efecte adverse greu de suportat.
În asemenea situație cea care face fundamental diferența e doctorița Nolan. Aici funcționează pur și simplu norocul. Și doctorița Quinn (psihiatra lui Joan) e o femeie ageră și perspicace, dar Ester Greenwood are convingerea fermă că dacă ar fi încăput pe mâinile ei ar fi rămas multă vreme în Caplan (secția deschisă a spitalului) sau, mai rău, ar fi ajuns la Wymark, spitalul municipal, rezervat cazurilor fără scăpare. Cu aceeași formare psihanalitică, maniera de apropiere e diferită între cele două psihiatrie. Dr Quinn pune accentul pe o analiză fără concesii emoționale, pe când dr Nolan preferă abordarea psihodinamica dintr-o perspectivă mai suportivă.


Doctorița Quinn avea o însușire abstractă, care o atrăgea pe Joan, dar mie îmi făcea pielea de găină… Eu nu vorbeam niciodată despre euri și identități cu doctorița Nolan. De fapt nici nu știu despre ce vorbeam.

Pe scurt, doctorița Nolan e acolo, cu Ester, atât cât trebuie să fie, atunci când trebuie să fie. O alianță terapeutică bună sporește eficacitatea oricărui tratament, oricât de dur, oricât de slab. Rolul unui psihiatru este de cel mai mult ingrat.
Relația (emoțională) medic-pacient este necunoscuta cea mai greu de gestionat în ecuația care-i privește pe cel aflat în suferință și pe cel instruit să ajute. Societatea actuală românească, animată de afecte puternice, îl scoate pur și simplu pe medic din ecuație. (Poate de aceea, România se confruntă acum cel mai extins exod de medici și personal medical dintre toate țările europene.)
În toată lumea medicii au cea mai mare rată profesională de suicid, de divorț și de depresie. Suferința umană se molipsește, încarcă și uzează. Toată literatura, de la Ciuma lui Camus la Eseu despre orbire a lui Saramago, consemnează că medicul se îmbolnăvește încercând să salveze. Mai radicală, Dominique Barbier (în Ieșirea din depresie) avansează ideea că nu există o însușire ancestrală a omului de avea grijă de alții, decât de cei apropiați, iar vocația de medic este o extensie socială modernă a naturii umane, vizată de riscul serios pentru burn out.
În atare condiții vocația de medic ține mai degrabă de o chimie între el și anumiți pacienți, rezonanța pe o frecvență necunoscută cu pacienții. Studiile citate în Kaplan & Saddock evidențiază că cel puțin 50% dintre psihiatri americani au avut cel puțin un insucces în prevenirea tentativelor de suicid. Despre Ruth Beuscher, cea care a tratat-o pe Sylvia Plath la Mc Lean Hospital după prima tentativă gravă și a continuat apoi psihoterapia cu ea, nu se mai știu foarte multe astăzi, de care parte a pragului de 50% s-a situat în întreaga ei carieră, dar e de presupus că a avut și pacienți cu care nu a găsit acea frecvență salvatoare (chiar dacă aceștia nu au ajuns la autoliză). Cert este că omoloaga ei din ficțiune, dr Nolan reușește (după o serie de ședințe de Terapie Electroconvulsivantă) să ridice clopotul de sticlă de deasupra lui Ester Greenwod și să îi redea lumea. Mai departe Ester face exact ceea ce trebuie să facă – rupe relația defectuoasă cu Buddy Willard și se întoarce la colegiu, reconstruindu-și pe baze mai funcționale viața și cariera.
Astăzi depresia poate fi privită mai degrabă ca un fenomen clinic decât ca o simplă tulburare, cuprinzând mai multe enități, forme clinice, episoade complete, cu simptome core și simptome nespecifice, și episoade subclinice, comorbidități și evoluții cronice, dar felul în care încă este înțeleasă depresia în mod curent face ca acest fenomen să fie supravehiculat și subdiagnosticat în același timp. În scrisoarea pe care i-o adresează mamei sale la terminarea manuscrisului Sylvia Plath știe foarte bine ce vrea transmită prin acest roman celorlalți.


…e cu adevărat o oală în clocot, dar cred că va arăta cât de izolată se simte o persoană care are o cădere (nervoasă).

Mulțumim pentru această mărturie.

Back To Top
Scroll Up