ADRIAN ROGOZ – MAI MULT DECÂT SCRIITORUL SF: POETUL EXPERIMENTAL

ADRIAN ROGOZ – MAI MULT DECÂT SCRIITORUL SF: POETUL EXPERIMENTAL

(Revista Accente nr. 2 / serie nouă / martie 2021 / număr exclusiv online)

Vasile Gribincea

„TACE SENS NESECAT” stă scris de două ori la intrarea în al nouălea – și ultimul – ciclu de poeme din Inima rezistentă a lui Adrian Rogoz (1921-1996). Așa cum titlul grupajului final – și al primului poem din el – se citește și invers, receptarea acestui obiect estetic singular (nu doar pentru că e singurul volum de versuri al autorului) poate începe dinspre ultima zonă care, fără să nedreptățească interesul față de secțiunile precedente – vitale în eterogena logică experimentală a cărții, marcând praguri ale unei căutări poetice insistente și consistente –, pune în față o ușă a percepției ce nu s-ar fi putut deschide în altă parte. Acest areal întemeiază câteva reflecții: despre Adrian Rogoz-poetul față în față cu același autor, menționat însă în primul rând pentru contribuția la împământenirea literaturii științifico-fantastice în România și pentru romanele sale SF traduse în engleză, rusă, germană, franceză, olandeză și japoneză, după cum precizează Ovid S. Crohmălniceanu (în Cuvânt înainte la Inima rezistentă, p.5); din nou, despre Adrian Rogoz-poetul realizând exerciții de inginerie genetică a limbajului, într-o formulă profund personală (dar și depersonalizantă), problematizând natura arbitrară a semnului lingvistic și linearitatea lecturii; despre translarea dihotomiei formă-fond spre o stare de agregare a expresiei amintind uneori de poezia concretă; nu în ultimul rând, despre ce (nu) înseamnă „TACE SENS NESECAT”.


Aleg să mă focalizez la început asupra ultimului grupaj și datorită modului în care Adrian Rogoz se referă la propria poezie, după doi ani de la apariția volumului său de versuri. Iată ce notează autorul într-un loc din postumul Roman aforistic, un jurnal non-liniar din punct de vedere cronologic, armonizând o colecție de fragmente – flash-uri eseistice și latențe epice, amintind întru câtva de experimentele lui Mircea Horia Simionescu; altă carte care, în paralel cu Inima rezistentă, poate contribui la nuanțarea (dacă nu chiar la reconfigurarea) statutului lui Rogoz la „bursa valorilor” literaturii române:


POEZIA CAROTELOR LINGVISTICE. Mihai Șora mi-a spus că, după citirea volumului meu de versuri (Inima rezistentă), a fost uimit de ceea ce am reușit să scot din limba românească. I-am răspuns că am avut la dispoziție o limbă genială. Totuși, a insistat el, a găsit în carte un strat de adevărată poezie… Aș comenta doar replica mea, de aparentă falsă modestie. În mod curios, când mă gândesc la cartea-mi de debut liric, nu-mi vine în minte suma de versuri scrise de-a lungul a patru decenii, ci doar ciclul TACE SENS NESECAT. Poate fiindcă este cel mai recent, cel mai problematic, dar și cel prin care îmi închipui că am propus ceva nou. Or, chiar dacă îmi place să cred că s-a strecurat în acest volum un fior poetic, îmi dau perfect seama că veritabila performanță se află în baleierea combinațiilor fundamentale de invarianțe fonografematice pe care le-am descoperit ca fenomen semiotic prin intermediul limbii române. Ca să mă exprim clar, meritul meu constă în primul rând că am reușit să sondez resursele adânci ale graiului meu. Poezia, dacă există, nu reprezintă decât un epifenomen sau o consecință a travaliului teribil depus pentru descoperirea structurilor invariante românești. Cel ce va sonda 15 km în subsolul terestru va investiga în mod necesar elemente geologice inedite și, fără doar și poate, extraordinare (29.8.83) ( Roman aforistic, pp.94-95).


Orientarea lecturii pe care o propun se datorează și evaluării ambivalente din Cuvântul înainte al lui Ovid S. Crohmălniceanu:

Dar cel mai interesant și curios ciclu este TACE SENS NESECAT, aplicație a invariantelor în poezie. […] E vorba de stabilit între semne și sonuri legături rezistente la diverse operații transformaționale, răsturnări, anagramări, metagramări etc. […] Sigur, de la o vreme, exercițiul interesând ca pur tur de forță, riscă să plictisească (p.8).

La grupajul final face trimitere pe scurt și Ion Bogdan Lefter în eseul Literatura anilor ’60-’70: Experimentul ca despărțire de neo-modernism (schiță tipologică și scurt inventar), Inima rezistentă fiind prezentată drept un volum

„în care sunt adunate experimente diverse, inclusiv palindroame și poezii cu «invarianți» reprezentați grafic, cu aspect rebusistic” (Experimentul literar românesc postbelic, p.27).


Din același Roman aforistic putem adopta și adapta un compus lexical sugestiv pentru depersonalizarea pe care o implică zona de imediată și maximă recognoscibilitate a poeziei lui Rogoz: „NESCUITATE* Cuvânt cu înțelesul: «însușirea de a nu fi nicăieri», (de la nusquam), pe modelul ubique – ubicuitate”  (Roman aforistic, p.39). La un prim nivel, „nescuitatea” e omologabilă depersonalizării ce se manifestă în măsura în care, din versurile poemelor cu „invarianți”, nu putem recompune un personaj poematic, un profil al emițătorului, al vocii/vocilor care se succed de-a lungul poemelor cu „invarianți”, marcate de nuanțe sibilinice și variații abrupte, imprevizibile, ale perspectivei. Un exemplu edificator este poemul TACE SENS NESECAT, compus exclusiv din versuri-palindrom:

SUB ERE EREBUS/ DUR CRUD / SUB ERECTUL LUT CE REBUS / DUALUL AUD/ ERA RUG E-NNEGURARE / A GENERA            A RENEGA / ERA LE ZIC CIZELARE / ARTA-I PIATRA //  CER GREC / GENUNA NU NEG / MAREE ERAM / MASIVI VISAM / LA ROCI CORAL / L-AUZI VIZUAL / SOLEMN MELOS / SORB MUT UMBROS / ȘIRE CE SECERIȘ / ȘI ZEI PROMIȘI MOR PIEZIȘ // NIL IBIS SIBILIN/ MITUL          PLUTIM / ELITRE FERTILE / URCARE CER ACRU / ELIMIN INIMILE / URC ASTRU      FURT SACRU / SUIRI         SAR ORA   SIRIUS       / TROFEE   CE EFORT/ SUPUS/ ROTITOR COR OCROTITOR (Inima rezistentă, pp.93-94).


O altă ipostază a nescuității se asociază cu „absența” autorului la nașterea textului. Mai exact, poetul caută nu atât să inventeze, cât să descopere. El mizează pe prelevarea și relevarea unor cuvinte și sintagme simetrice grafic și fonetic, palindromul fiind numai unul – și cel mai pregnant – dintre aceste pattern-uri simetrice; în Addenda volumului Inima rezistentă, Adrian Rogoz formulează și ilustrează 15 tipuri de „invarianțe” (apropo de cei 15 km la care se referă autorul în POEZIA CAROTELOR LINGVISTICE). Altfel spus, poemul scontează multipla apariție a inaparentului lexical, aducerea împreună a unor elemente față de care munca poetului rezidă în extracția și combinarea lor în limitele simetriilor amintite anterior. Oglindirile – chiasmatice sau nu – din interiorul semnificanților și al sintagmelor insinuează în acest context o ordine superioară ordinarului. Coeziunea semantică a constituenților își pierde preeminența în articularea mesajului, însă constituenții trebuie să rămână inteligibili. Algoritmizarea acestui tip de generare a textului poate crea impresia că poetul este radical în a-și pune creativitatea între paranteze, că el își folosește gândirea strict pentru a capta – și a materializa prin text – ceva din gândirea limbii înseși. Fac această remarcă în ecoul următoarei idei a lui Mircea Martin despre Constantin Noica:

Ceea ce trebuie remarcat însă este proba de generozitate și modestie a autorului care face totul ca intervențiile sale să rămână inaparente, refuzând să lase impresia că un filosof gândește un limbaj și producând-o, dimpotrivă, pe aceea – foarte modernă – că limbajul însuși gândește pentru un filosof (Identificări, p.233).


Adrian Rogoz supune cuvintele unei observații simili-microscopice, organizarea lor în poemele cu „invarianți” grafici fiind o formă de concretizare a invizibilului real, așa cum îl contextualizează autorul în Roman aforistic:

Știința secolului XX s’a obișnuit să lucreze cu entități reale deși invizibile: atomul, electronul, virusul, gena, quarkul (Roman aforistic, p.61).

Atare entități condensează un întreg fundament ontologic în Spirală, poemul care inaugurează ciclul Din deceniu în deceniu:

Că exiști, entelehie, cum n-aș crede când vibrând / văd cum treci din treaptă-n treaptă / helicoidală dreaptă / de la quark până la gând” (Inima rezistentă, p.51).

De asemenea, Sonet cu și fără adresă, un poem-acrostih de dragoste, se încheie cu versul:

Rămân atomul care te reflectă (Inima rezistentă, p.35).


Comparația dintre poezia lui Adrian Rogoz și științele exacte – în special biologia – merită avansată mai ales în cazul poemelor care conțin și versuri caligramatice. Față de caligramele prototipice ale lui Apollinaire, cele ale lui Rogoz au un mai complex grad de dependență față de text; literele și grupurile de litere care alcătuiesc axele de simetrie ale semnificantului sunt aranjate într-o ordine care – prin săgeți – sugerează multiplele direcții posibile ale lecturii. Raportul dintre versurile „invariante” ale lui Rogoz și caligramele lui este, mutatis mutandis, cel dintre genotip și fenotip. Adăugată pattern-urilor grafice și fonetice din structura semnificanților, această nouă corespondență intensifică reacția la arbitrariul semnului lingvistic, așa cum îl teoretizează Ferdinand de Saussure. În câmpul analogiei pe care am urmărit-o până acum, nu este gratuită afirmația că poetul Adrian Rogoz operează la nivelul ADN-ului limbii. Iar dincolo de rezultatul „rece”, schematic în fond, care e textul „invariant”, merită remarcat faptul că exercițiul de concentrare – pentru a nu spune de contorsiune mentală – din preliminariile poemului forțează o conjugare deloc facilă între spiritul geometric și spiritul de finețe, după cum le exprimă Blaise Pascal (Cugetări, 153).
Uneori – fapt avantajos în ordinea contactului senzorial și intelectual – caligramele obțin un plus de rezonanță imaginativă datorită versurilor care le însoțesc:

Există și o geometrie fantastică, / în care ni se dezvăluie doar cvadratura, / nu și cercul imaginar – RARA ISIS; O vizieră de robot cu mutră de clown / poate fi masca unei tăcute tragedii – ÎNCUNUNÂND (Inima rezistentă, p.114).

Percepția pe care o presupun poemele cu „invarianți” grafici și versuri caligramatice traduce într-o experiență insolită următoarea idee a lui Mikel Dufrenne:

Poezia ne situează la nivelul prezenței și nu la cel al reprezentării; ea nu explică, ci revelează (Poeticul, p.103).

Revelațiile acestei forme de poezie a lui Adrian Rogoz sunt de domeniul imanenței limbajului, însă ele se manifestă la suprafața obiectului estetic. Unitatea „genetică” dintre text și aspectul vizual al acestuia subminează ipotetica despărțire a formei de conținut și posibilitatea unei receptări (ex)centrate pe conținut, în dauna formei. Prin anatomia lor refuzând transcendența unui sens mai influent decât imanența „geniului limbii” care le structurează, poemele lui Adrian Rogoz sunt, actualizând și acutizând sensul din Ars poetica de Archibald McLeish:

A poem should not mean / But be.


Pe lângă tiparele pe care Adrian Rogoz le-a sistematizat și urmărit în textele din ultima parte a singurului său volum de versuri, oglindirile – inclusiv ca reverberații și complementarități – sunt recurente și supraetajate în Inima rezistentă. Memorabilă este parțiala oglindire simbolică a lui Adrian Rogoz în Ion Barbu, supranumit Unicul poet în dedicația ciclului Umbra geniului, grupajconținând versuri ermetizante care ar putea face obiectul unui studiu despre anxietatea influenței. Notele de subsol consemnează intervenția lui Ion Barbu în cazul unor poeme, iar, în secțiunea de Metaliteratură auxiliară, Adrian Rogoz mărturisește:

Din pricina dragostei pe care i-o purtam, am ținut seama de aproape toate observațiile lui (Inima rezistentă, p.119).

Pe Ion Barbu și Adrian Rogoz îi leagă totodată idealul mallarméan al cărții unice; atât că, în concentrarea sa exemplară, Joc secund este rezultatul devenirii, în timp ce Inima rezistentă – sintetizând patru decenii de poezie – ilustrează devenirea ca proces. Filiația Barbu-Rogoz trece de ermetismul epigonic al autorului Inimii rezistente, culminând tocmai în poezia din ciclul „TACE SENS NESECAT”, poezie al cărei sens bazal este de a recupera și de a aduce împreună fapte lingvistice închise ermetic. Mai spune Adrian Rogoz:

De la el [Ion Barbu] aveam credința în magia cuvântului (dar mai concret: certitudinea că limba noastră poate fi receptacolul unei permanente magii) și anduranța de a-mi crea tot mai tari obstacole în calea fluxului creator (Inima rezistentă, p.122).

Rămâne doar un pas de la această remarcă finală privind constrângerile creative și apropierea de mișcarea OULIPO; or, Adrian Rogoz povestește că însuși Raymond Queneau a citit – și a reacționat la – versiunea franceză a unui studiu privind „invarianțele fono-grafematice” (Inima rezistentă, p.122).
Tot în logica filiațiilor, ar fi de amintit că amplul poem Nimfaunesca, publicat de Adrian Rogoz în 1944 – la recomandarea lui Miron Radu Paraschivescu, în Revista Fundațiilor Regale –, comunică fertil cu După-amiaza unui faun de Stéphane Mallarmé. De asemenea, poemele cu „invarianți” ale lui Adrian Rogoz sunt afine în spirit holorimelor lui Șerban Foarță, inconfundabilul poet, tot el autor al unui pasionant Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, precum și al unei meritorii traduceri a lui Stéphane Mallarmé.
O altă oglindire în arhitectura Inimii rezistente are loc în raportul dintre tăcerea sub semnul căreia stă secțiunea finală și muzicalitatea din – și de dincolo de – titlul primului grupaj, Largo. Titlul primului poem, Acord final¸ este (și) un complement al invariantului, amănuntulprobând o dată în plus construcția riguroasă a volumului. Inima rezistentă  își conține de la bun început finalul și calea spre acesta – o fugă a esențializării dinspre muzică (în versuri ce aduc un oarecare tribut pentru „De la musique avant toute chose”) spre tăcerea ce pune în valoare muzicalitatea ultimă, a intimității anatomiilor fono-morfematice. Astfel are loc progresiva apropiere a lui Adrian Rogoz de ceea ce pare – atât conform lui însuși, cât și celor care au scris despre el – să-l individualizeze definitiv, să-l exprime ireductibil. Un volum de debut (mai tardiv decât al lui Arghezi!) cu dedicații pentru Dürer, Shelley, Emily Dickinson, Rimbaud, Vinea ș.a.,  intersectând simbolismul, modernismul, (neo)romantismul, ermetismul, avangardele (implicit „PICTOPOEZIA”), mitologia greacă, realismul socialist, haiku-urile, repere ale științei secolului XX etc. Pe scurt, o experiență multiplu inițiatică și sintetică, un aflux demn de o Inimă rezistentă în toată puterea cuvântului, dincolo de limitele textului de față.
La 100 de ani de la naștere, Adrian Rogoz rămâne un autor care merită să fie (re)descoperit, (re)citit, reeditat, valorizat în deplina lui complexitate. Un autor despre care ar trebui să nu se tacă.

Bibliografie:
Primară

Rogoz, Adrian, Inima rezistentă, București, Editura Albatros, 1981
Rogoz, Adrian, Roman aforistic, Norresundby, Editura Dorul, 2000

Secundară

Dufrenne, Mikel, Poeticul, traducere de Ion Pascadi, București, Editura Univers, 1971
Martin, Mircea, Identificări, ed. a II-a, București, Editura Tracus Arte, 2013
Pascal, Blaise, Cugetări, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Oradea, Editura Aion, 1998
Spiridon, Monica; Lefter, Ion Bogdan; Crăciun, Gheorghe (coord.), Experimentul literar românesc postbelic, Pitești, Editura Paralela 45, 1998

Back To Top
Scroll Up